Zilele trecute impartaseam impresii cu o prietena despre viata de mama. Ea avand doi copii, noi unul si inca unul care asteapta sa vina pe lume oricand. Era o zi din aceea in care corabiile ti se scufunda, in care, oricat de rabdatoare si intelegatoare iti doresti sa ramai cu dinamitele acestea mici, ceva te descentreaza.
Esti obosita. Vrei sa mergi undeva in liniste, macar o ora. Dar nu se poate.
Esti la capatul puterilor fizice si emotionale. Poate cu motiv. Poate fara.
O zi din aceea in care soarele a rasarit pe strada altcuiva.
Eh, o zi din aceea era! Ii povesteam despre cat de frustrant este uneori doar sa stai acasa si sa ai grija de copii. Cat de chinuitor este pentru sufletul asta salbatic sa lase, pentru o perioada, visurile si ambitiile intr-un cotlon. Pentru ca nu sunt convergente cu o sarcina in luna a 9-a si cu un toddler de trei ani. Precum sa faci turul Australiei. Sau sa te angajezi pe job-ul care ti se pare ideal, dar care solicita sa pleci in delegatii timp de peste 50% din luna. Sau altele, in aceeasi directie. Cum, uneori, simt ca ma stafidesc pe interior. Ca salbaticia se domesticeste mai mult decat mi-as dori. Ca zilele par trase la indigo.
Traind intr-un paradox. Trasa in doua directii. Nedorind sa renunt la niciuna. Dorindu-le, in acelasi timp, pe amandoua.
Vreau timp pentru mine, dar, dupa ce ies pe poarta, abia astept sa revin si sa imi afund nasul in ceafa fiicei mele, sa ii adulmec parfumul de copil si de fericire.
Vreau sa calatoresc in jurul lumii, dar, dupa doua zile fara ea, ma arde dorul ca un jaratec pus pe o rana deschisa.
Visez la a-mi pune planurile profesionale pe primul loc, din nou, si, in acelasi timp, doresc sa savurez fiecare clipa cu ea, sa ii fiu alaturi cand face primul pas, cand pronunta prima oara, stalcit, cuvantul “sambata”, cand descopera ceva nou.
Si atunci, prietena mea mi-a povestit de o amica de-a ei, care a dedicat multi ani statului acasa cu cei trei copii ai ei. Care, cu aceeasi dezbinare sufleteasca, cu aceleasi macinari interioare, a ajuns la un healer.
Healer-ul i-a spus:
“Femeie, tu nu doar cresti copii si atat. Perceptia iti este alterata. Privirea incetosata.
Tu, femeie, faci cel mai important lucru din lumea aceasta intreaga.
Sculptezi sufletele si destinele a trei copii.
Le dai directia in viata. Le pui in tolba personala valori, amintiri, lectii de viata, iubire, daruire, principii.
Le esti alaturi, cu o mangaiere, cu un cuvant, cu prezenta ta, cu energia ta.
Pui bazele, caramizile la fiinta lor in plin avant. Fundatia pe care vor construi, singuri, mai tarziu, o viata intreaga.
Faci ceva COLOSAL.
Si aminteste-ti. Cand ai dubii. Cand ai zile proaste. Intotdeauna aminteste-ti: nu multa lume poate sa faca asta!”
Cuvintele au rezonat extrem de adanc in mine. Desi, le stiam. Desi, le mai auzisem. Desi, mi le mai spuneam si eu. Over and over. Probabil le voi mai uita. Again and again. Important e sa ni le reamintim. Sa le traim. Sa le aplicam. Pe cat de des putem.
“Sa nu regreti niciodata o zi din viata ta.
Zilele bune aduc fericire.
Zilele proaste aduc experienta.
Cele mai rele zile aduc lectii.
Si cele mai impresionante zile aduc amintiri.”
Sursa foto: Pictura in acuarela realizata de talentata romanca Margarita Bodarev.
Intitulata “Sometimes memories sneak out of my eyes and fall down my cheeks.”