M-au mai framantat pe mine intrebari cu privire la educatia copiilor, cate radacini ii ajutam sa isi faca pentru a avea o fundatie trainica si ce sa facem sa nu le taiem din aripi cu care sa zboare spre propria lor identitate? Dar de doi ani, de cand ni s-a umplut si noua casa cu un suflet in plus, realizez ce responsabilitate colosala ne asumam odata cu venirea unui copil pe lume.
Zilnic apar decizii de luat, unele infime, altele mai mari. Sa reactionez cum au reactionat parintii mei cu mine cand eram copil sau vreau sa fac lucrurile diferit? Cum ii explic un lucru, fara sa imi impun vointa prea tare, dar cat sa fie si safe? Ce cuvinte sa aleg ca sa se tranforme intr-un adult cu incredere in sine, dar nici prea putina, dar nici prea alintat?
Ma uitam, in vara, la meciul Simonei Halep. Roland Garros. Castiga, in sfarsit, primul ei mare Grand Slam. Sar de pe canapea ca si cum as fi stat pe cuie, aplaud frenetic in apartamentul ingust din Bucuresti si urlu ca un lup imbatat de lumina lunii. Fii’mea aplauda si ea, caci e la varsta imitatului. Dar cand o vad pe Simona noastra draga sarind gradena si imbratisandu-si parintii, ma apuca plansul. Imi pot doar imagina ce e in sufletul lor. Fericire cu mandrie, coplesire si caderea bolovanilor de pe umeri, adunati in ani de zile de munca asidua, incredere si vulnerabilitate. Firi umane impletite in acel moment. Covarsitor. Si plang de ma sting, de i-as lua si eu in brate.
Mai devreme am dat peste acest video, cu aceasta domnisoara sfiita ca tamaia, tremurand ca gelatina. Si apoi, zbaaaang! transformarea. M-am bucurat, mi-am ciulit urechile. Dar abia cand a venit tatal ei si a luat-o in brate, au inceput siroaiele sa curga. Acea conexiune, unica, dintre ei, mi se pare misterul Universului, firul rosu care ne uneste pe toti, a 100-a Minune a lumii in fata careia imi ingenuncheaza sufletul de adoratie.
Aseara am vizionat filmul Molly’s Game, am scris aici un articol despre el, si mi-a ramas o replica impregnata in minte. Tatal o intreaba pe fiica sa, care zicea ca e obosita, trudind de ore intregi sa schieze pe munte, sa ii spuna un sinonim pentru “obosit”. Ea zice “slab”. Si el ii confirma ca asa este. Dorea sa o impulsioneze, dar cu ce jaratec tocmai a parjolit-o! Si e doar un cuvant! Atat!
Oh, parinteala asta! Cata responsabilitate! Cum sa gasesti granita aceea fina intre a-ti sustine copiii exceptionali, geniali chiar… si a nu-i gauri emotional, incat sa fugareasca o viata intreaga doar naluci?
Cum sa ii educi frumos, ca sa nu devina niste pricks, rasfatatii buricului Pamantului, dar totusi sa isi gaseasca in ei izvorul acela fin al potentialului propriu, al talentului innascut care cere munca, timp si dedicare pentru a se slefui?
Cum sa le fii roca la care sa revina cand le e greu si sa isi refaca puterile, fara sa ii strivesti sub ea?
Cum sa le inspiri magia lumii intregi, curiozitatea pentru toate detaliile atat de esentiale vietii si, in acelasi timp, un simt al realitatii cu picioare pe pamant, ca sa supravietuiasca in aceasta jungla?
Copiii, viitorul nostru. Toti sunt uimitori prin firea lor, dar unii sunt inzestrati dincolo de imaginatie. Si pentru ei plang de fericire, caci cineva le-a descoperit diamantul bine ascuns si ii ajuta sa straluceasca. Si pot doar spera, in bula mea de optimism (chiar utopie in acest caz), ca nu prea multi se irosesc. Sub cuvinte grele, sub parinti ce prea atarna de ei ca negura-n noapte, sub dureri nerostite si neincrederi afisate.
Sa alegem intelept, noi, parintii! Nu e intotdeauna usor, dar e imperios necesar!
“I’ll be all you need, my sweet sweet baby.
And all your life, just remember
Be yourself!”