In inchisori se lasa noaptea. Si totul ofileste. Pas cu pas. E o licarire la capatul barelor de metal rece, ce iti inteapa porii cu a lor raceala. Ii strapunge. Orbecaie spiritul in acest cavou emotional, incearca sa respire, dar aerul e plin de sare de mare, te arde fiecare inghititura in plamani. Iti doresti sa inoti prin respiratiile acestea chinuitoare ca valurile furtunii pentru o barca… dar nu poti. Ochii cauta prin bezna. Tu respiri trunchiat. Sufletul tresare. Ar vrea, ar vrea sa iasa! Murmura… lasa-ma, vreau sa ies. Dar nimeni nu il aude. Si daca l-ar auzi, oricum nu i-ar da crezare. E dat pe mute si distractia la etaj e in toi.
Dar tot spera, poate desart… sau poate, pentru asta a fost adus aici, in aceasta lume, ca sa razbata pana la urma. Sa razbata, sa reuseasca, sa se remarce ca voce, sa fie auzit, sa fie apoi ascultat si inteles… si apoi urmat. Caci el stie. Dar e prizonier.
Isi ascute vocea si se pregateste de un tril, ciripeste timid, sa fie scos de aici, din temnita nocturna perpetuu. Ceva mai tare ca o soapta. Gadila pe undeva, dar atat de infim, incat pare doar o adiere de vant. Un suflu. Sau poate un suspin… doar. Aparent. Doar o clipa. Si trece.
Sunetele de dincolo de temnita devin mai galagioase, prin vene trece adrenalina si prea mult stres, parca grijile se imprima pe celule ca magnetii. Totul bubuie in interior, dar ne linistim cu o pastila. Adorm. Respir. Departe, dincolo de nori, de stele si de tot, ma duc. Acasa. Da, acasa.
Ma trezesc si parca ceva tresalta in mine. Ceva incearca sa imi atraga atentia, dar ziua e scurta si lista e plina. Amortita. Continui. Cad franta si plec din nou, dincolo de aceleasi stele, peste aceiasi nori… din nou acasa. Imi place sa stau nemiscata, prin livezi si brize de mare, cu nasul afundat in bujori si cu inima tinandu-si echilibrul intre extaz si cadere, ca o coarda intinsa, ancorata de doua planete.
Intens. Se aude. Racneste cineva. Ma uit pe geam, tremurand. E liniste, e pace, nimeni acolo… doar luna strajer. Ma bag in pat. Din nou! Sar ca arsa si ma uit primprejur, nimeni. Pur eu. Singura, dar totusi impreuna. Te aud, dar unde esti? De ce urli asa, mai? Suna la soneria inimii. Sunt cuminte, iti deschid.
Ne-am asezat la un pahar. Destainuiri. Uimiri. Cateva lacrimi, ca in fata adevarului. Taie. Doare. Arde. Dar ascult. Sa ii dau oare crezare? Ptiu, ce zici tu, ca e un mincinos! Zice baliverne! Sau, cine stie, da, ma simt pustie. Da, caut. Ma intreb. Unde? Incotro? De ce eu aici? Pe lumea asta. Semne, nu le-am vazut. Cuvinte, nu le-am citit. Poeme, nu am tresarit. Iubire, da, de contur. Imi pare rau, am uitat. De tine, inchis, in inchisoare… aia din mine, faurita cu minciuni si iluzii, presarata cu aroma de stins. Foc stins. A ars, dar s-a oprit.
Soarele de dimineata mi-a adus aminte. De intrevederea dintre somn si viata. Despre temnita si spiritul susurand… la un pahar. Eu, din nou si din nou eu, uitand de mine si regasindu-ma. Prin iasomii sau poate adieri. Prin valuri si departari. Sau poate prin zborul unui suflet… din nou Acasa.
“Oricat de absurd ar parea,
oamenii ar face orice pentru a evita
sa stea fata in fata cu propriul lor suflet.”
Carl Gustav Jung