Plangi, plangi, cand simti… pentru ca plansul elibereaza mintea si sufletul

Dupa o pauza lunga, de mai bine de un an, am reajuns in Romania mea draga, la curtea bunicilor mei. Ei s-au dus. De mult. Dar calcand pe pamantul pe care au calcat si ei, ascultand pana noaptea tarziu povesti despre ei, depanate de tatal meu… am ajuns sa imi aduc aminte detalii, arome, povete si momente cheie de pe vremea cand inca erau.

Intr-o seara, am ajuns in fundul curtii, unde un nuc somptuos si-a gasit culcus. E acolo de dinaintea mea pe pamant.  E acolo de mai bine de trei generatii. A vazut, a auzit si a fost partas la multe.Cand eram mai mica ii spuneam bocitoarea. Pentru ca acolo mergea bunica sa planga. Mica de statura, cu parul mereu acoperit de basma, cu pasul iute si cu fata asprita de greutatile vietii, bunica stia o taina. Pe care abia acusi o intrevad cu ochii sufletului. Taina plansului. Ca eliberare. Ca o ploaie ravasitoare, ce lasa norii fiintei interioare goliti si pufosi, care aduce liniste in suflet si pace in privire.

Toti cei de prin curte stiau. Daca vedeau pasii iuti ai bunicii si vijelia indreptandu-se spre nuc, toti ziceau: “Las-o, ca se duce sa planga. O sa vina mai bine decat s-a dus.”
Si asa era.

Si eu am iutit pasul. Lacrimile imi tasneau ca dintr-o fantana arteziana. Paseam trepidand pamantul si as fi zburat pana acolo, de as fi putut. Sub nuc. Sa ma regasesc cu bunica. Sa ii cer povete. Sa plang. Sa povestim. Frunzele nucului susoteau deasupra mea, apusul soarelui imi scalda ochii deja scaldati in lacrimi, iar picioarele goale erau bine infipte in pamantul uscat si crapat de seceta. Si cu fiecare susoteala de sus si crapatura de jos, o simteam pe bunica. Am plans plansul ei si al copilului meu. Am plans si plansul meu la mijloc. Si ce bine a fost!

Cred, cu toata fiinta, ca ai nostri copii ne “simt” dinainte. Ca ei ne percep emotiile, presiunea, zilele mai tornada, precum si zilele soare. Si de ce sa nu invete despre emotii prin noi? Nu cred ca exista emotii pozitive si negative. Ci doar emotii mesager. Da, e clar, ca te simti altfel cand esti frustrat versus indragostit. Dar ambele trimit o informatie despre lumea noastra launtrica. 
Si ei, ei, cei mici, simt. Simt, simt, simt. Si daca noi am verbaliza si am actiona impreuna pe baza a ceea ce simtim si noi si ei, oare, nu ar invata si ei ca e normal sa trecem prin diferite stari? Oare, nu ar putea sa isi gestioneze furia, tristetea, frenezia si altfel decat pufnind, trantind si plangand?

Asta imi teleporteaza gandul la un “truc” implementat cu brio in familia noastra. I-am spus ca ea poate sa ne ceara sa vina in bratele noastre si sa planga, oricand simte nevoia. Ca bratele noastre sunt suficient de calde si mari, cat sa o impresoare. Si sa ii ofere acel culcus emotional pentru a fi vulnerabila. Pentru a plange. Pentru a se elibera. Si cu cat ea va plange mai tare, cu atat imbratisarea noastra va fi mai dulce, mai incapatoare. Si uite asa, o data la cateva zile auzim: “Tati, veau a pang la tine in bate”.
Si plange. Plange tare. Cu suspine. Uneori cu urlete. Cu lacrimi sau fara. Cu miscarea intregului corp sau pur si simplu asa, linistita pe umar. Si o inteleg. Si eu plang. Dar pe mine nu ma tine nimeni in brate. Pentru ca sunt mare si oamenii mari cica nu mai plang. Dar nu e adevarat. Si oamenii mari plang. De obicei ascunsi prin baie sau prin gradina. Neimbratisati. Deseori chiar rusinati. Si, oare, de ce?

Un citat faimos al tribului de amerindieni suna cam asa: “plangi, plangi, plangi cand simti… pentru ca plansul elibereaza mintea si sufletul.”

Asa ca, de acum, sub nuc sau in imbratisari, cand ce e pe interior e prea mult, prea tare, prea vijelios o sa plang. Si asta nu inseamna ca nu sunt bine. Chiar din contra, sunt foarte bine. Imi eliberez mintea si sufletul.