Am inceput acest articol de nenumarate ori si de tot atatea ori l-am lasat in urma, concentrandu-ma pe altceva.
Dar astazi am simtit ca e timpul sa povestesc despre cele trei experiente Work & Travel din viata mea, mai ales ca mai multe persoane m-au rugat sa expun parerea mea despre America.
Vor fi patru parti in total, pentru ca am fost in America in 2005, 2006 si 2008, iar in 2007 am fost plecata in Polonia cu un internship pe resurse umane, care a contat si el la plecarea mea in Hawaii, din 2008.
Partea 1/4 – Experienta Work & Travel, Atlanta, Georgia, 2005
Aveam 20 ani si eram o provinciala picata in Bucuresti, urmam facultatea la zi si munceam in paralel, ca sa ma pot sustine in capitala plina de viata, in comparatie cu Focsaniul lasat, cu viteza luminii, in urma.
Eram in primul an de facultate cand am auzit prima oara de acest program si am stiut ca eu voi merge pe acel nou continent. Nu conta cum, cand, unde… stiam doar ca eu voi reusi sa calc cu piciorusele mele in America. Din pacate, nu am gasit nicio persoana interesata, era destul de noua chestiunea prin Romania si costa si foarte multi bani (mai ales pentru acea vreme) sa poti pleca.
Mi-am facut o lista cu toate agentiile ce intermediau joburi in America, i-am gasit pe cei de la GTS Turism. Am fost la un targ faimos de joburi, la Marriot, prin februarie – martie si am batut palma cu o firma din Atlanta, Georgia. Urma sa lucrez in al doilea cel mai aglomerat aeroport din lume – Hartsfield International Airport. Am semnat contractul si cand am ajuns acasa, am realizat ca eu nu am cu ce sa platesc programul, sa nu mai spun biletul de avion. Nu mai tin minte exact, exact, dar aveam nevoie de vreo 1.000 $ sa platesc agentia si inca vreo 1.000 $ pentru biletul de avion. Eu castigam in jur de 5 milioane de lei vechi pe luna, care reprezentau o nimica toata.
Niste prieteni buni de-ai mei fusesera cu un an in urma si mi-au povestit ca ei au cerut sume mici la multe cunostinte si asa au facut rost de bani. M-am apucat de treaba, implicit de cersit, cu visul in inima si ochi de caprioara. Intr-o seara, acesti prieteni vin la mine acasa si imi spun: “Stim cat de greu este sa aduni toti acesti bani, asa ca, uite 1.000 $ de la mine si de la prietena mea 500 $, banii pe care i-am pus noi, tot in America, deoparte.” Le-am multumit incontinuu si am plans de fericire toata seara, gandindu-ma ca “Wow, mai exista astfel de oameni pe lumea asta!!!!”.
Epopeea luarii de viza m-a stors de toate emotiile, asteptand cu orele in fata ambasadei si rugandu-ma la toate divinitatile sa imi stampileze nenicii aceia de acolo pasaportul cu semnul fericirii si al libertatii.
Parintii mei, impartiti intre dorinta de a ma lega de pat si resemnarea ca nu au cu cine vorbi m-au mai ajutat si ei si, cu ce mai pusesem eu deoparte, am plecat la capatul lumii. Aveam doar 21 de ani si eram singura-cuc in experienta aceasta. Pe ultima suta de metri am mai auzit de o tipa care ar merge tot spre Atlanta, asa ca ne-am dat intalnire in aeroport.
Eu – incantata dincolo de masura, cu fiecare celula zburdand in asteptarea acestei experiente uimitoare, mama – cu toate batistele gasite in sifonier prin buzunare si tata, desi il simteam cu inima impartita in o mie de bucati, ma incuraja sa ma bucur!
Plecam pentru prima oara in afara tarii si era primul meu zbor cu avionul, asa ca m-am holbat ore intregi la norii pufosi, am admirat apusul de sus, de tare sus si atunci mi-am promis ca eu voi calatori in lumea asta mare cu tot atata ardoare cu cat exploram si Universul interior, din mine insami. Ca voi vedea toate tarisoarele de pe glob pana voi inchide ochii.
Am ajuns, intr-un final, in New York, caci pana acolo ne-a fost zborul. Cu chiu, cu vai m-am descurcat in monstrul de aeroport John F. Kennedy, cu cele doua bagaje, a cate 32 kg fiecare, precum era permis pe atunci. Ce vremuri! Acusi abia ai voie cu unul de 23 kg! Nici nu stiu ce aveam in ele, probabil ascunsese mama salam de Sibiu si paté de Bucegi.
Am gasit autocarele Greyhound, care promiteau ca in “doar” 22 de ore ma duc in Atlanta. M-am urcat entuziasmata in el si am realizat ca eram singura alba din tot autocarul, alaturi de Anca, fata intalnita in aeroport. Bun, macar intreaga sa ajung, Doamne!
Am ajuns nedormita si cu capul in nori in Atlanta si am reusit sa gasim si cazarea. Acum realizez ca as putea scrie vreo trei romane cu tot ce ni s-a intamplat. Doar imaginati-va ca fiecare dintre noi cara doua bagaje mari, pe strazile goale, goale din Atlanta, cautand un hotel. Rar vezi oameni pe strada in majoritatea oraselor americane, sunt mari fani masini! New York e o mare exceptie, acolo abia ai loc pe trotuar de tot puhoiul de oameni. L-am gasit, dar ei nu ne gaseau pe noi in sistem! Yey, daca tot am plecat de atatea zile de acasa, nu am mai facut dus de multe, dar multe zeci de ore, nu am dormit decat pe ici, pe colo… acusi… nu ne gasesc in sistem! Suna in Romania, insista, ochi de caprioara, Aleluia! ne-a dat, intr-un final ca de telenovela, o camera la amandoua.
Dupa un mic pui de somn, din cauza diferentei de fus orar, eram ca o bufnita la receptie, incarcand sa trimit niste email-uri de la calculatorul hotelului, ca sa respire mama iarasi, stiind ca inca traiesc!
Si numai ce aud vorbindu-se romana la receptie, un grup de trei tineri aveau aceeasi problema ca si noi cu rezervarea. Ma duc, rezolv la fel si pentru ei, ca si pentru noi si am fost de nedespartiti toata vacanta. Am fost cei cinci muschetari sau cele cinci oi negre!
Am fost mutati din hotel intr-un fel de camin studentesc, unde stateam cate patru suflete in camera si in care am rezistat exact doua zile. Noi, grupul de muschetari, am aflat de niste solutii alternative si un inger de femeie ne-a ajutat sa inchiriem un apartament, intr-un complex de case din partea de sud a Atlantei, nu foarte departe de aeroport. Daca la caminul pus la dispozitie de angajator, ni se retrageau din salariu 85 $/ saptamana, la casa aceasta am ajuns sa platim 83 $ pe o luna intreaga. Si, in plus, mai aveam si piscina, teren de tenis, verde si iar verde… da, si ceva gandaci prin casa! Mai multi asa! Imi aduc aminte ca ma duceam dimineata, la cinci fix, cu ochii inchisi la baie, aprindeam lumina si peste cam un minut deschideam si ochii, cat sa le ofer timp gandacilor sa se ascunda prin locuri nevazute de mine (trebuia sa prind in fiecare dimineata autobuzul de la 5:55 – daca il ratam, intarziam la munca, deoarece urmatorul mijloc de transport venea peste aproape o ora).
Am inceput sa lucram cu o saptamana intarziere, pentru ca nu te poti angaja in America pana nu iti faci multe teste, iar rezultatele au durat ceva.
Am stat in America, in 2005 trei luni de zile si am avut in total trei joburi, toate in aeroport. Castigam 8 $ pe ora, iar la unele joburi aveam si comision din vanzari. Am avut noroc sa nu lucrez in Fast-Food-uri, vindeam haine de firma la un magazin, bijuterii cu diamante la un altul si lucram si ca ospatarita la un bar-sport unde, pe langa salariu, primeam si bacsisuri, deseori extrem de generoase. Da, nu erau cele mai uimitoare joburi din lume, dar pentru mine experienta conta. Lucrand pe terminalul international, imi dedicam intreaga energie in a vorbi cu clientii, de a-i intreba de unde sunt, cum e la ei acasa, ce imi recomanda sa vizitez etc. Setea mea de a calatori crestea ca un balon cu aer cald in inima mea.
Nu stiu voi cum ati crescut, dar la mine in familie se schimbau pantofii o data la doi ani si prin rotatie (in general negri, maro sau albi), aveam un parfum de bun, pe care il foloseam doar la ocazii speciale si multe altele similare. Tipic majoritatii familiilor din Romania, vreau eu sa cred. Si, deodata, m-am trezit ca magazinele sunt pline de pantofi colorati!!! Da, colorati! Nu avusesem asa ceva in viata mea. Am plecat la sfarsitul celor trei luni cu vreo 10 perechi de toate nuantele posibile. Mi-am burdusit bagajele cu zeci de cadouri pentru toate persoanele dragi, cu tot ce mi-a tanjit inima sa imi iau si nu avusesem sansa timp de 21 de ani.
In plus, obiectivul meu era sa ma intorc acasa cu bani de platit datoriile si bani cat sa acoper si programul pentru anul urmator, ca sa nu mai depind de nimeni, ci doar de mine insami. Uneori dormeam doar trei ore pe noapte, dar era alegerea mea. Am spus ca prefer sa trag 90 de zile de mine si sa castig cat as fi facut in Romania in cativa ani si cat castigau parintii mei impreuna intr-un an intreg. Merita sacrificiul, cel putin pentru mine.
In plus, am calatorit cand am avut sansa, de la New York pana in Florida, lasandu-mi la sfarsitul vacantei doua saptamani doar pentru explorat!
Probabil te intrebi daca a meritat. Ce pot sa spun… aceasta experienta nu este pentru oricine, am vazut multe persoane clacand. Dar tind sa cred ca este un antrenament exceptional pentru a te pregati pentru viata.
Dezavantaje: E greu, trebuie sa te descurci singur in multe situatii, iti gestionezi singur salariul si banii, este, de obicei, printre primele joburi in viata si asta vine cu frustrari si oboseala multa, inveti cine iti e prieten si cine te injunghie pe la spate, etc.
Avantaje: In acelasi timp, e un training extraordinar de a-ti testa limitele, de a-ti da seama ca esti mai puternic decat credeai initial, ca te poti descurca oricand, oricum si singur, inveti o limba straina direct de la sursa, te lovesti zi de zi de o alta cultura si inveti sa accepti diferentele dintre oameni.
Si cel mai important: cand te intorci nu mai esti acelasi! Nu pot explica in cuvinte, dar experienta in sine te face mai increzator in tine insuti, mai convins ca poti trece prin orice dificultate, ca ai in tine resursele… iar asta este PRICELESS pentru fiecare dintre noi.