“Sa-ti placa lumea aceasta in care exista atatea tipuri de frumusete este o bucurie a vietii la care toate femeile au dreptul.” au fost ultimele randuri pe care le-am citit aseara, inainte de a ma preda in taramul visurilor si a invizibilului. Sunt desprinse din cartea Femei care alearga cu lupii, a Clarissei Pinkola Estés, aparuta de curand la Editura Niculescu.
Mi-a ramas cumva in subconstient, iar astazi, cand ma plimbam prin padure, am realizat ca traim un paradox trist. Femeile vor sa se incadreze in modelul 90-60-90, sa fie suple si sexy, sa aiba parul cumva, genele lungi, unghiile sa ramana permanent facute, fundul si sanii sa arate nordul si, de preferat, sa semene cu ceva fructe tepene, sa fie la fel de frumoase ca toate imaginile de pe coperti lucioase de la buticuri stradale… Si asta doar asa, mentionand razlet doar cateva dintre doleantele eternului feminin. Dar, unde in natura intalnim oare, vreodata, asa ceva? Sa nu accepti decat un singur tip de frumusete inseamna sa negam natura, sa nu deschidem ochii la multitudinea ei de daruri.
Nu exista o singura specie de pini, o singura varietate de papagali frumos colorati, o singura posibila vreme, o singura specie de ursi, o singura varianta de floare de primavara, o singura forma de nori, o singura intensitate de vant, un singur model uman, o singura culoare de piele, o singura celula identica cu o alta. Pur si simplu nu e posibil sa avem acelasi copil in repetate randuri, cum nici acelasi barbat, aceeasi talie, aceeasi forma de ochi, acelasi par, acelasi suflet.
Si atunci, femei din lumea mare, de ce ravnim atat de intepator sa ne incadram intr-un modelaj fals, care doar ne incorseteaza fiinta, care ne taie din aripile identitatii si ne face clone ale unor stereotipuri inventate de mai stiu eu ce agentii de publicitate? Nu realizam, oare, ca la fiecare remodelare inspre perfectiune, pierdem bucati sufletesti din noi, lasam fantomatic in urma aroma propriei unicitati?
Da, cunosc femei care au devenit mai increzatoare cu un nou bust plastifiat, care se simt mai feminine balansand gene de caprioara, care vibreaza senzualitate cand isi mangaie unghiile lungi de 10,35 de centimetri pe cana de cafea… si e in regula cu aceasta, atata vreme cat nu insistam sa trunchiem, sa ciopartim, sa deformam ce a creat natura, din dorinta de a fi ca x sau y sau, pur si simplu mai. Mai cumva. Mai mult. Mai mult. Si, iar, mai mult.
Poate m-a schimbat Austria, unde femeile se poarta atat de natural in blugi si tricou, unde nu vezi maghiaje suprapuse pe 10 trepte pe fetele lor, inca de la ora 12 ziua, unde parul nu sta aranjat in bucle semi-tapate si scortoase la prima ora a diminetii, unde feminitatea e la ea acasa, chiar daca nu e cocotata pe tocuri de 15 cm, unde poti fi si te poti simti femeie, chiar daca nu te fluiera vreun sofer cu ochelari de soare, asezat bine in scaunul masinii lui scumpe de la semafor. Am ramas asa de socata in ultima vizitei in Bucuresti, la petrecerea unei cunostinte, incat m-am intrebat daca nu am trait si eu candva tot acolo, chiar aproape o treime din anii adunati pana acum! Caci am facut-o, dar niciodata, pana acum, nu m-a izbit aceasta discrepanta intre defilarea de perfectiuni in minijupe si lipsa unei substante, cel putin direct proportionala pe dinauntru, care sa le faca sa le straluceasca si privirea la fel de intens ca rujul sau poseta.
Fiecare isi traieste viata cum doreste si cum alege, nu vreau sa judec pe nimeni, tot ceea ce sper si nutresc este sa ramanem fideli noua insine, sa avem grija de spiritul si fiinta noastra interioara, de femeia salbatica (cea autentica, cea plina de viata si de pasiune) care salasluieste in fiecare dintre noi. Sa ne preocupam si de substanta, macar direct proportional, cum o facem si de forma, sa ingrijim zvacul ce ne pulseaza prin vene, la fel cum o facem si cu aparentele. Oare sper prea mult?
“Femeia ar trebui sa fie precum o floare unica,
nu ca un intreg buchet.”
Anna Held