M-am surprins. M-am analizat. M-am uitat in jur si am realizat ca, atunci cand incerci sa devii imun la dezamagiri, devii imun si la propriile sentimente, trairi, intuitie si zvac.
A inceput totul de la o prietena. Al carei comportament, pe care nu reusesc inca sa il inteleg, m-a condus la imbratisarea unei mari dezamagiri. Da, realizez ca nimeni nu ne poate leza, nu ne poate face sa suferim fara voia noastra si fara ca in noi sa nu fie deja un buton mare si rosu pe care s-a apasat. Si totusi, evenimentul s-a produs, la fel si supararea.
In paralel, in iubire, din dorinta de a evita orice neintelegere si certuri provenite, in principal, de la lipsa de somn de dupa nastere si o irascibilitate mai mare decat in mod normal, am ales constient si voit, chiar cu voce tare… “sa nu imi mai pese asa mult”. Eu ma gandisem initial sa nu mai fiu asa atenta la detalii si sa incerc sa las lucrurile sa curga. Dar cuvintele fiind spuse si alegerea facuta, am realizat ca de fapt s-a declansat un roller coaster ce se invartea cu o viteza greu de urmarit.. ca efectiv sa nu imi mai pese. De nimic! Ca sa nu imi mai curga lacrimile pe fata, sa nu mai doara, sa nu mai sufar, sa nu…
M-am trezit dupa cateva luni anesteziata. Emotional. Pe interior. Nimic nu ma mai misca, nimic nu ma mai bucura. Din tot elanul, care m-a caracterizat o viata intreaga, din toata efervescenta care ma strabate la fiecare idee faina, de la exuberanta gesturilor de iubire si dansul meu zilnic prin casa si saritul ca un copil de pe un picior pe altul in parc…, ajunsesem ca un fel de fantoma vie, trairile imi erau mumii in trecere rapida, ma uitam la totul si nu vedeam nimic. Sute de intrebari imi colindau mintea, in incercarea de a descoperi ce se intampla, cum pot intoarce aceasta roata in angrenajul intreg al ceasului vietii mele.
Tic. Tac. Tic. Tac.
Si azi, de dimineata am auzit aceste cuvinte de la draga mea Svetlana: “Cand inchizi usa spre exterior, ea se inchide si spre interior”. Si am stiut. Ca eu am ferecat-o, nerealizand ca o data cu aceasta, stavilesc tot raul de simtiri, iubirea si dragostea mea, gingasia si feminitatea, puterea de creatie, rabdarea, vointa de a trai, placerea lucrurilor marunte, simtamintele de mama, puterea de a vedea frumosul universului, intuitia, soaptele fiintei, suflul inspirational si, mai ales, sinele meu interior.
Sa cugetam mai intelept cand alegem sa ferecam o usa. Uneori e esential sa o inchidem pentru a merge mai departe, pentru a ne scrie urmatoarele capitole din cartea existentei noastre. Dar sa le inchidem doar pentru a nu mai suferi e riscant. Cel putin asa s-a dovedit pentru mine. Dezamagirile sunt inerente. Fie in dragoste, fie profesional, fie uman. Dar nimic nu mi se pare mai apasator ca lipsa de a fi tu insuti, asa cum ai fost creat de Providenta.
Aleg sa deschid acum USA.
Sa simt ca traiesc din nou!