Era la un moment dat un barbat care descopera ca are o pana de curent in casa. Tot caminul ii este cufundat in intuneric si, exact in acel moment, isi scapa cheile pe jos. Se apuca sa le caute, dar e atat de intuneric, incat nu vede nimic si nu le gaseste.
Observa ca pe strada e ceva lumina de la felinarele publice, asa ca se gandeste:
– De ce sa caut cheile pe intuneric, cand pot sa le caut aici, la lumina?
Asa ca se apuca strasnic sa isi caute cheile afara, sub felinar. Un vecin il vede si il intreaba daca il poate ajuta.
– Da, da, mi-am pierdut cheile si incerc sa le gasesc, ii spune.
Dupa cateva minute de cautare, vecinul il intreaba:
– Dar unde le-ai pierdut mai exact?
– Ah, in casa!
Pare foarte ilogic ce face personajul acestei pilde, dar nu am fost toti in aceasta situatie, macar o data in viata noastra?
Cand, desi avem raspunsul in noi, alegem “lumina” doctorilor, a terapeutilor, a maestrilor, sperand ca ei detin “cheia” tuturor raspunsurilor pentru noi?
Cand, in loc sa cautam sursa unei boli in noi insine, noi fugim de la doctor la doctor si din farmacie in farmacie, dupa remediul ideal, cautand astfel cheia la lumina felinarului de pe strada, in loc sa ne ascultam cauzele emotionale ascunse inauntrul nostru?
Cand ne asteptam ca altii sa stie mai bine pentru noi, in loc sa dam crezare acelei mici voci interioare, care ne sopteste raspunsurile la problemele noastre? Dar, na! e o voce mica, in intuneric, in timp ce marile raspunsuri vin de la persoane influente, cunoscatoare.
Nimeni nu stie mai bine ca noi ce ni se potriveste si ce nu,
ce ne bucura si ce nu,
ce emotii provoaca boala si ce o sustine…
E timpul sa ne ascultam mai des… atata tot!