Stau vizavi de mine in metrou. Simt un firicel suav de parfum. Iar cerceii clips li se misca armonios din spatele parului, in balansarea ritmica a metroului. Imi zambesc si continua sa povesteasca despre copii lor. Mainile le tradeaza varsta. Insa sclipirea din ochi dau de gol faptul ca pe dinauntru au ramas tot tinere. Poate prinse in amintiri din tinerete, cand corpul se misca mai fluid si totul era mai flexibil.
Sunt imbracate cochet. Una are un sacou albastru intens, cu o esarfa albastra cu buline portocalii, artistic impletita in jurul gatului. Pantofi cu “toc austriac” cum le zic eu, de 3-4 cm, doar atat cat sa fie si sa se vada frumos, dar cat sa nu le rapeasca din posibilitatea de a se simti comfortabil. Pe sub esarfa intrevad un pandandiv frumos lucrat. Din cand in cand duce mana la el si il managaie, cine stie cate povesti, rasete, clinchete de glasuri de nepoti, griji, dureri si zeci de ani a vazut acest pandantiv. Ochelarii chic o fac sa arate a doamna profesoara, dar e asa blanda si rade cu atata pofta, incat cine stie ce a fost si inca este ea in viata ei. Orice ar fi… e clar ca stie sa traiasca acest mister numit viata.
Prietena ei e imbracata in roz prafuit. Geaca trendy, ce mai degraba o vezi purtata de tineretul zilelor noastre, dar in combinatie cu pantalonii albi ii da o prezenta aproape angelica. Pantofii sunt asortati cu geanta, obicei probabil ce a supravietuit in viata ei de ceva decenii.
Ma uit la amandoua din cand in cand, incercand sa ma abtin sa nu ma holbez la cat de minunat arata aceste doamne. Povestesc de pensia si de nepotii lor, le banuiesc ca au trecut sigur de 65-70 de ani. Ridurile de pe fata, cu mandrie purtate in naturaletea lor, alaturi de mainile patate de anii pe care i-au trait… ma duc cu gandul la adevarata lor varsta. Desi, recunosc, mai degraba ma fascineaza intrebarea: “Oare cum aratau la 20 de ani? Asta trebuie sa fi fost la ceva timp dupa al doilea razboi mondial, cand totul era altfel?!” Impulsul imi zice sa ma duc la ele si sa le rog sa imi arate fotografii cu ele de acum 30, poate chiar 40 de ani, sa ma lase sa intru ca un musafir in viata lor si sa pot privi, ca un film in plina desfasurare, cum a fost calatoria lor de pana acum. Dar cine face asta asa, pe nepusa masa, in plimbarea cu metroul? Stau potolita la locul meu, macinand curiozitati.
Am norocul sa intalnesc in Viena, in cartierul 13, unde locuim, destul de multe persoane de peste 60 de ani, care se poarta cu atata naturalete si frumusete, incat e aproape imposibil sa nu te opresti si sa iti zici: “ peste 30- 49- 57 de ani asa as vrea si eu sa fiu!”. Nu tu botox invadat unde nu e locul lui, nu tu incercarea de a sfida varsta, ci o frumusete simpla, dar cocheta, o bibilire a detaliilor vestimentare cat sa le prinda bine si nu neaparat sa fie trendy, o miscare lina prin vartejul trecerii anilor.
Imi aduc aminte ca intr-o duminica eram la Dommayer, o cafenea care imi place mult, aproape de Schönbrunn. Savuram o cafea alaturi de cartea mea, la un brunch cu mine insami, aplicand Date with myself, inspirat de aici. Atunci le-am vazut. Doua prietene, se tineau cu o mana de bratul celeilalte, iar cu cealalta mana fiecare se sprijinea in propriul ei baston. Purtau manusi de vara, ceea ce eu mai vazusem doar prin magazinele cu antichitati. Coafate si machiate extrem de discret, cu ruj pe buze si cu un zambet atat de contagios incat mi-au inveselit intreaga zi. Le port in sufletul meu de atunci si mai revad cu ochii mintii cum savurau ele din ceai si vorbeau si radeau si iar mai luau o gura de ceai. Atata tandrete si bucurie, atata dulceata de vreme asternuta peste aceasta prietenie, atatea secrete pe care doar ele le stiau. Pareau sa fi intrat intr-un con sacru, magic, al lor. Erau ele, acolo in universul lor, desi intreaga lume zumzaia in jurul lor, nimic nu reusea sa le clinteasca din acea uniune.
Stiu sigur ca mi-am zis: “Alina, ce obicei frumos. Indiferent de varsta, sa iesi, sa vezi lumea, sa iti pastrezi partea sociabila vie, sa impartasesti… si atunci ramai mai mult timp tanar la suflet.” Aceste imagini sunt intr-o asa mare contradictie cu imaginea pe care o aveam despre persoanele in varsta din Romania. Se lovesc cap in cap. Pe de o parte, sunt vecinii mei de bloc din Drumul Taberei, care, la varsta pensiei, se refugiaza in televizor si, in cel mai bun caz, mai ies in fata blocului la o mica barfa, imbracati in trening si/sau halat pufos sa le tina cald. Intre ridurile adancite intr-o fizionomie rautacioasa si privirea stearsa… iar, pe de alta parte, zambetul si obiceiurile de nestramutat al celor din Austria este o mare diferenta! Da, cu siguranta standardul de viata si banii fac o diferenta covarsitoare. Dar, oare o la fel de impresionanta influenta nu o au si gandurile noastre, emotiile si modul in care ne raportam la tot? Ma indoiesc ca austriecii sunt paziti de suferinte umane, de pierderi, de durere, de griji… dar orice s-ar intampla, obiceiurile sanatoase sunt lege la ei. O iesire, o plimbare, o alergare, prietenii, o vacanta la munte la un Gasthaus macar, o vizita la piscina publica… vor ramane in programul lor, orice s-ar intampla! Si, desi par plictisitori vazuti din afara, stiu sa traiasca viata si sa pretuiasca ce este valoros pentru ei.
Nu vreau sa cad mai mult de atat in groapa generalizarii, cu siguranta sunt exceptii si aici, cum sunt si in Romania. Dar, per total, e o asa mare schimbare de paradigma pentru mine, incat retrasez usor-usor punctele spre o viitoare Alina, la 60-70-80-100 sau cat o fi, mai aproape de ce vad aici, in Viena.
Acum cativa ani, am reusit sa ma motivez sa ies in parc sa alerg, desi era foarte frig si mai si burnita. Ma miscam eu acolo ca melcul si nu prea aveam tragere de inima. Cand colo, tusti! pe langa mine a alergat un domn ce sigur trecuse cu bine de prima jumatate a vietii lui. Exact cum zic cand vad copiii dandu-se pe schiuri pe munte, la fel mi-am zis si acum, agatandu-ma de o mica frantura de extra-motivatie: “Daca poate el, pot si eu.” Da si fugi, da si fuuugi, da si fuuuuuugi.. pana cand am simtit ca ma lasa suflul. Nicio sansa nu am avut sa alerg cot la cot cu el. Si am realizat cat de puternice sunt efectele obiceiurilor facute constant, mai ales cele sanatoase. Am mai trasat un punct pe traiectoria mea de viitor, sa am grija sa fac sport, sa fiu mai prezenta, sa fiu mai vesela si sa iau viata mai putin in “prea serios”… caci e oricum prea scurta ca sa ne scurgem si sa ne prelingem toata energia in fleacuri (desi da, par mamuti cand ni se intampla).
Te invit sa ridici privirea din ecran cand esti pe strada, metrou, cafenea si sa vezi, chiar sa vezi oamenii din jurul tau. Mai ales pe cei trecuti de cateva petale din viata? Cum ii simti? Ce iti transmit? Ce ai vrea sa preiei si ce ai vrea sa lepezi din viata ta, astfel incat, daca te-ai uita la tine peste 50 de ani sa nu te ingrozesti, ci sa zici: “Asa da, asa as vrea sa fiu!”?
Am savurat ultima biografie a lui Neagu Djuvara,
care la 99 de ani afirma ca planuieste sa mai publice
inca 3 carti, una pe an.
Visurile… aceste ancore in viitor,
datatoare de ardoare si tinerete sufletului….
in prezent.