Astazi mi-am inceput ziua cu un citat ce tare drag imi mai e, al Mayei Angelou:
“Am invatat ca oamenii vor uita ceea ce spui,
vor uita ceea ce ai facut,
dar nu vor uita niciodata felul cum i-ai facut sa se simta.”
Am privit apoi clepsidra prezentului, putin prafuita, si m-am plimbat, agale, agale, prin amintiri. Am scos tomuri intregi de emotii, am recitit ganduri spulberate prin negura timpului, am revazut in cinematograful interior intamplari cu iz de iasomie si fericire, am imbuteliat in sticlute mici, turcoaz, momente unice, atipice… ce vor dainui in timp si in mine o viata. Poate chiar mai mult.
Ohhh, oameni! Oameni multi se perinda prin vietile noastre. Dar cati raman? Poate o mana, doua. Hai-trei. Cati ne stampileaza existenta cu ceara din existenta lor? Cati urca pe soclul din inima noastra si raman acolo, dincolo de urcusuri si coborasuri?
Da, daca am invata doar mai devreme sa pretuim sinceritatea si relatiile umane bazate pe cinste, comunicare autentica, pe trairi si confesiuni. Sa le vorbim cu soapte dulci si sa ii motivam, totusi, sa isi urmeze calea. Sa fie ceea ce sunt intru totul. Sa nu devina varianta second-hand a lor. Sa ramana autentici zvacului insuflat la nastere, sa il creasca ca pe un aluat numai bun de copt.
Si, in paralel, sa facem acelasi lucru si cu noi insine. In loc sa ne autosabotam, sa lucram la noi insine, zi dupa zi, ca intr-o gradina plina cu flori pretioase. In loc sa cautam ce nu e in regula cu noi, sa ne iubim si sa ne acceptam complet. Sa pasim mandri, dar modesti, stiind ca ceea ce simtim, ceea ce gandim si cum actionam este intru totul in armonie. Dar, prea des, facem opusul.
Ca un parinte, al carui copil ia nota 10 la romana si nota 7 la fizica, cauta repede un profesor sa il mediteze la fizica. Cand de fapt ar trebui cautat unul de romana, care sa potenteze si mai mult valoarea copilului. La fel si noi, in loc sa pasim cu incredere in acea, unica poate, directie de care ne simtim atrasi, entuziasmati si plini de zel… ne harnicim sa rezolvam o mie de lucruri, pe jmii de carari, care nu fac decat sa ne departeze de noi insine. Poate chiar de destinul nostru, gravat in samanta firii noastre.
Da, doar daca. Ce lume mai buna si mai frumoasa ar fi! Poate mai e speranta totusi.
“Daca iti urmezi steaua, nu poti gresi destinatia.”
Dante Alighieri