Saracacioasa in trairi, dar plina de emotii inabusite, ce se transformau in adevarate povesti ce colindau in imaginatia ei febrila. Cauta sa gaseasca un sens, o logica pentru toate aceste inchipuiri. Dar cu cat alerga dupa ele, cu atat parca se ratacea si mai mult prin padurile pline de liane ale firii ei introvertite. Oh, ce ar fi dat sa fie si ea asa zvapaiata ca prietenele ei, sa isi exprime liber si fara complicatii sentimentele, aceste noiane intregi de emotii, ce nu ii dadeau pace, o bantuiau in cele mai insorite zile si intunecoase nopti.
La orfelinat a invatat ca nu intotdeauna e de bine cand spune ceea ce crede, cand povesteste ceea ce vede, cand impartaseste din culorile trairilor ce ii inundau fiinta. Asa ca, cel mai bun prieten al ei devenise salcia. Salcia aceea linistita, de pe malul iazului de la capatul pajistii, dincolo de gardutul ponosit de timp si vitregiile vremii. Se ducea deseori acolo, deschizand poarta de lemn tocit, dand la o parte incuietoarea improvizata dintr-o bucata de sarma ruginita. Statea sub salcie si ii povestea la ce visa, ce traia zi de zi in acel loc uitat de lume. Si mai ales despre lumea ei, de parintii ei, de posibilii frati si surori, de scrisori si pachete pline de cadouri. Pe niciunii nu ii cunoscuse, nici nu primise vreodata vreun colet sau scrisoare oricat de mica… sa nu mai spunem de cadouri. Dar stia ea, cumva, ca in lumea asta mare… ele, toate acestea exista. Si ca se va bucura de fiecare dintre ele, asa cum poate si stie ea mai bine.
Anii trecura, prea multi poate. 60 la numar. Sub o alta salcie, pe o alta lunca, dincolo de alt gard, care se invechise si el desi fusese candva nou, statea ea. Mainile ii tremurau pe jurnalul, cu frumoase coperti din piele si reflecta. Viata o dusese in atatea locuri, cunoscuse atatia oameni minunati, avusese atatea deceptii si fericiri, incat nici nu isi mai aducea aminte de toate. Dar, de acea zi, acea zi fara seaman, putea sa relateze in cele mai minuscule detalii, ca si cand s-ar fi intamplat ieri.
Avea 18 ani cand si-a luat valiza, a spus “Adio, prietena mea salcie!”, a iesit pe usa caramizie a orfelinatului ce ii fusese si paradis si iad, s-a uitat in zare si a pasit spre nicaieri. Un nicaieri care pentru ea reprezenta totul. Era intruchiparea vietii pe care nu o avusese si pe care planuia de atata amar de vreme sa o picteze asa cum si-o imaginase. Acolo, langa iaz, dupa ce inchidea portita vestejita de capriciile vremii.
Doua razboaie mondiale, o iubire ca-n povesti, ani multi de vaduvie si copii de crescut, apoi a doua iubire, ceva mai platonica, care o transforma iar in mireasa. Arome de paine calda in vatra, trei continente schimbate, valiza ei ce inca statea cuminte sub pat, adunand cele mai de suflet obiecte si amintiri ale ei. Era impacata. Mangaie jurnalul, care era de fiecare data identic, doar ca acesta era deja volumul 23, si surase.
“Mi-a spus cineva ca oamenii vor uita ceea ce spui, ca oamenii vor uita ceea ce ai facut, dar nu vor uita niciodata felul cum i-ai facut sa se simta.” Asa incepea prima fraza din primul ei jurnal, scris apasat, frumos, cu stiloul cu cerneala indigo. Si asa se termina si acesta, jurnalul 23, ca intr-o bucla jucausa a timpului. Iar ea urmase acest dicton ca pe propria salvare, realizand ca nimic nu a putut stirbi importanta acestor cuvinte. Iar viata ii era totusi dovada vie a adevarului din spatele lor.