O raceala crunta a pus stapanire pe mine atat de bine, incat noaptea, in mijlocul delirului, am visat ca ii scriu o scrisoare fiicei mele, in care imi ceream scuze ca mor asa de tanara si ca o las in voia sortii, orfana de mama de la doar un an.
Dupa cum se observa, a fost doar un cosmar si traiesc bine mersi, sper ca inca muuult si bineeeee. Dar asta mi-a adus o pofta de viata egala cu pofta de a manca eclere cu cafea (adica infinita), asa ca mi-am zis sa merg cu cativa amici la ceva inedit. Si asa am ajuns eu la Mumok, Muzeul de Arta Contemporana din Viena, desi, recunosc, nu sunt mare fan arta contemporana. Nu de alta, as fi, dar deseori imi este depasita intelegerea a ceea ce reprezinta toate dubioseniile expuse. Na’, fiecare cu limitarile lui!
Am luat etaj cu etaj la puricat, ridicand fie mai mult, fie mai putin din sprancene, in timp ce prin cap imi perindau intrebari de genul “Cineva considera ASTA arta?“, “Nu doar ca cineva a creat asta, dar altcineva a ALES sa expuna nebunia asta intr-un muzeu?“, “WTF?“. Dar chiar m-am straduit din rasputeri sa raman deschisa la a fi surprinsa. Abia la al 4-lea etaj vizitat am ramas efectiv incimentata in podea in fata unei mese. Da, o masa! Sa nu credeti ca am innebunit chiar asa rau, de la raceala, va sa zica! Nu, dar chiar era o masa privita din perspectiva “aeriana”, ca si cand cineva tocmai a dat o mega petrecere, s-a dus la culcare si masa a ramas asa pana dimineata. Cand, cu ochii impaienjeniti, te trezesti, vai de capul tau, si, colac peste pupaza, mai ai si de strans de pe urma dezmatului de cu seara.
– Alina, este o masa! Hielou!!! Ce ti se pare asa wow la ea?
– M-a frapat perspectiva! Sa te uiti la o masa de sus si apoi sa o lipesti pe un perete chiar mi s-a parut interesant. Nu era aranjata in fata ta, ca o masa ce sta pe patru picioare, ci cocotata si contorsionata astfel incat sa vezi ce ar vedea o musca asezata pe tavan.
– Asa rau e in muzeul acesta, de te miri asa de mult de o masa pe un perete? Valeu, esti mai rau decat parea la inceputul articolului!
– Nu e rau, e chiar atipic, dar masa asta m-a facut sa ma gandesc la PERSPECTIVE, la prisme, la rame de ferestre prin care vedem lumea si pe care nu dorim sa le largim sau sa le modificam prea des. Am mai scris eu candva putintel despre asta, se pare ca e o tema recurenta la cativa ani.
Si ma gandesc de cate ori alegem sa acceptam si perspectivele celorlalti din jurul nostru? De cate ori vedem o strada pe care mergem zilnic altcumva? De cate ori dam crezare celor care au complet alte pareri decat noi? De cate ori alegem sa ne oprim din valtoare pentru a privi, chiar a admira o prapadita de floare sau un fir de iarba chircit, iesit printre doua dale de ciment?
Mese vedem cu totii pe lumea asta, in toate formele, marimile, pline, goale, colorate, negre, murdare, abia sterse si tot asa. Dar cati dintre noi si-au imaginat o masa vazuta din tavan si apoi pusa efectiv pe un perete, cu toate elementele lipite binisor de tot, ca sa nu se faca cioburi si pulbere?
Da, masa asta pentru mine a fost un mesaj sa imi largesc orizontul de perceptie, sa dau cu ciocanul in pareri prea betonate in sinele meu de timp si uzura, sa empatizez mai usor cu ce este in sufletul celui de langa mine. Si multe altele. Uneori nu e nevoie de ceva grandios pentru a produce o crapatura mica in noi, prin care sa se strecoare noul.
O sa ma gandesc cu drag la aceasta masa! Cu mare drag.
“Dezvolta-ti interesul pentru viata, exact asa cum o vezi;
prin oameni, lucruri, literatura, muzica – lumea e asa de abundenta,
trepideaza pur si simplu in comori diverse, suflete frumoase si oameni interesanti. “
Henry Miller
Fotografia este realizata de mine la Mumok