Am ridicat receptorul de la telefonul public si mi-am imaginat ca este o masina de calatorit in timp.
M-am sunat. Am asteptat pana ce trei taraituri ascutite au dansat in aer si apoi am auzit. Mi-am auzit vocea.
Eram tot eu. Mai tanara, mai naiva, mai idealista, mai visatoare… mai vesela, mai inocenta.
Ce sa-mi spun, ca sa ma cred pe mine insami? Ca sunt tot eu, dar in viitor?
Am un mesaj arzator in suflet si as vrea sa mi-l impartasesc. Ca acea zi… acea zi din trecut… sa se fi povestit altfel in trecutul meu. Sau viitor. Depinde la cine ne raportam, la mine de acum… sau la mine de atunci.
Mi-am vorbit. Nu m-a crezut ca as fi tot eu.
Surprinzator, as spune. Se pare ca nu eram chiar asa naiva pe cat imi tipa amintirile prin albumul foto mental.
I-am impartasit un secret, ce doar eu il mai stiu. Doar eu l-am mai stiut.
Eu, cea de la celalalt capat al receptorului, am inceput sa plang si sa spun ca este “imposibil”.
I-am readus aminte ca citatul inscriptionat in ADN-ul ei este: “Totul e posibil. Motto-ul meu. Viata mea”.
Lacrimi si suspine… printre ingeri si sfinti.
I-am spus “IUBESTE!” in acea zi. Ofera tot ce ai in suflet si lasa zidurile sa se risipeasca ca la concertele Pink Floyd. Imbratiseaza-l! Iubeste! Continua! Mergi! Amusina aerul de primavara! Respira! Iubeste!
Caci acum am invatat… ca iubirea e singura ce dainuie intr-o viata de om.
Mai ales atunci cand nu o oferi, iar ce ramane in urma ei sunt…
doar arome de regrete, sau mai suav spus,
de intrebari retorice despre cum ar fi fost.
Mai bine ofer-o acum.
Deschide-te.
IUBESTE!