Visurile, dorintele, obiectivele… sunt un element esential din viata mea. Le-am descoperit fiind inca adolescenta, iar, in jumatatea de viata ce a trecut de atunci peste mine, mi-au dovedit ca ele devin adevarate cu munca, dedicare si pasiune, muuuuuulta pasiune! Am scris aici si un articol detaliat despre cum, in ultima zi din fiecare an, imi iau timp si le cocolosesc, sa le rumeg, sa analizez ce a functionat si ce nu, cum a decurs anul ce se stinge, dar, mai ales, ce conturez pentru anul ce vine. De obicei, dau si un singur nume anului ce trece… spre exemplu, Anul Renasterii, Anul Explorarii, Anul Schimbarii Radicale etc.
Nu cred si nu pot sa cred nici cat negrul sub unghie in visuri neimplinite. Ci doar visuri uitate sau lasate de izbeliste, dorinte mocnite, carora nu li s-a mai atatat focul, obiective prea generale sau complet nerealiste in anumite etape ale vietii… si tot asa.
Cu toate acestea, anul acesta m-a luat pe sus si a adus o noua lumina asupra tuturor acestor lucruri. Ce s-a mai intamplat oare, ca viata mea sigur nu duce lipsa de monoton, dupa cum am povestit si aici?!
Ei, absolut tot ce mi-am dorit… nu a functionat de nicio culoare. A trebuit sa anulez vacante intregi, nu am ajuns sa ma urc in avioane spre destinatii deja achitate, m-am inscris la un curs de germana si nu am reusit sa mai ajung deloc, am ratat evenimente esentiale din viata mea, precum botezul fiului celei mai bune prietene, am anulat aproape toate intalnirile si programarile de prin Viena si Romania. Ce sa mai, prin aprilie ma simteam ca o barca luata pe sus de vant si viata imi demonstra, iar si iar, cu o rabdare de Sisif, ca mai bine o las moarta cu planificarea. Dar ma tot ambitionam, si iar jap! o palma peste fata. Iar ma ridicam si ma puneam pe picioare, apoi iarasi mai venea un sut in fund. De ce, va intrebati poate?! Fiica noastra, proaspat dusa la gradinita, lua acasa toti crocobaurii din lume si uite asa, trei zile era in colectivitate, vreo doua saptamani acasa, taind radical orice sansa de a mea de a mai face ceva. Evident, era prioritatea noastra si nimic altceva nu mai conta in acele momente, in afara de EA. Dar sentimentul de neputinta si de frustrare, inevitabil, se aciuise in mine.
Punctul culminant a venit cand, intr-un final, ne-am urcat in masina si am pornit spre Brasov, unde urma sa aiba loc taierea de mot, sa ne reunim cu familia si nasii, sa ne relaxam in natura si sa mai aducem la zi ce s-a mai intamplat prin vietile noastre. Ajunsi acolo, Ariana iar rau si rau. Am simtit in fiecare celula a mea, care imbatraneste cu 3 ani pe zi cand o vad asa, sa nu ma intorc in Viena. Totul urla in mine… natura, liniste, reculegere. Asa ca am plecat cu parintii mei la casuta lor de pe ulita, numita paradoxal, Linistii. Nu stiam nimic. Nici cat voi sta, nici ce va urma. Iarasi a urmat un val de anulari a tot ce aveam in calendar. Gata, eram la capatul puterilor si daca viata asta doreste (evident, caci insistentele erau prea colosale), atunci so be it.
A trecut o luna si eu eram inca in Romania, avand norocul sa fiu inca in concediu maternal. Am ramas cu Ariana si bunicii, la curtea magica, cum ii zic eu. In fiecare dimineata mancam capsuni direct din gradina, seara ne cocotam in cires si mai coboram abia cand eram satule, am dormit de am uitat de mine, iar Ariana devora orice ii punea bunica in farfurie, ceea ce acasa si la gradinita nu face aproape niciodata. A fugarit cocosul si gaina prin curte, de saracii nu stiau unde sa se mai ascunda pentru un miligram de siesta. A admirat pisicile, caprele, oile, vacile, tractoarele si cele ce le mai gaseam pe ulita. Am carat galeti de nisip de la Siret si, mandra in toate cele, se juca acolo cu orele, ceea ce iarasi era o raritate, ea fiind stilul dinamita (oare cu cine o semana!).
Asta ca asta, dar, ce m-a impresionat dincolo de cuvinte, este modul in care s-au aranjat toate. Din cand in cand mai plecam doua – trei zile, ca sa vedem cum se intelege cu bunicii. Pentru noi este esential sa existe o astfel de relatie, cultivata in timp, sustinuta prin iubire reciproca si sa ramana o amintire dulce toata viata. Initial, am petrecut primul weekend cu sotul meu in Bucuresti, asa, like the old times. Ne-am plimbat de mana, prin ploaie prin Cotroceni, sub parfum de tei si povestind vrute si nevrute. Am mers la un Stand-Up Comedy, unde nu mai ajunsesem de peste cinci ani si am ras cum uitasem ca mai stiu sa rad. Ne-am revazut cu prieteni dragi si fini, am luat o cina romantica (wow, mai exista asa ceva dupa nasterea unui copil?!), ne-am plimbat zeci de kilometri prin oras si ne-am culcat la orice ora doream, fara sa stam cu grija ca la 5-6 dimineata ne da trezirea cineva! RENASTERE emotionala a fost pentru mine. Este clar si nu as putea omite acest detaliu, ca dorul de micuta este permanent prezent si, eu personal nu mai am bucuria 100% fara ea aproape. O parte din mine e acolo, legata de ea, strans, printr-un fir argintiu invizibil. E o contradictie greu de pus in aplicare, uneori simti nevoia de o pauza, dar inima te tot trage inapoi la ei, bucati din sufletul si ADN-ul tau.
Am revazut, pur intamplator, atatia oameni pe care nu i-am mai vazut de ani, poate chiar 15 ani, in conditiile in care sunt plecata din Focsani de mai bine de 16 ani. Ramaneam perplexa in fata magiei vietii, cand o lasam sa curga. Stiam asta, mi se intampla des, dar acum era ca o orchestra imensa ce oranduia totul si ma dirija de colo-colo, eu fiind pe modul I let go. Completely. Totally.
Am stat ore intregi la povesti cu fosta mea colega de banca din liceu, cu care am ras in clasa a XII-a cat pentru o jumatate de viata. Ajungand prea devreme la o intalnire, am trecut prin fata liceului, desi eram ferm convinsa ca sunt toti in vacanta. Am nimenit chiar Ziua Portilor Deschise si aproape toti profesorii de odinioara erau acolo, cu unii chiar am plans de bucurie revazandu-i. Am stat in aceeasi banca ca acum 16 ani… si simteam cum radacinile mele se intaresc, isi revin, se solidifica iarasi. M-am plimbat pe strazi pe care le cunosteam ca in palma si amintiri de cand eram mica mai puneau o caramida la Renasterea aceasta a mea emotionala. Am fost in apartamentul in care am copilarit, am mangaiat cartile mele vechi si mobila, am adulmecat mirosul de “Acasa” si am stiu ca sunt la locul potrivit, la momentul potrivit. I-am arata fiicei mele locurile mele dragi si simteam cum legatura intre trei generatii se materializeaza, iar, invizibil, conexiunea cu strabunicii mei se intareste.
Tot venind, tot plecand, din pura intamplare, am ajuns in locuri la care visam de ani de zile, ascuns, linistit, stiind ca nu am cum sa ajung acolo prea curand. Precum Castelul de Lut, cunoscut ca si Taramul Zanelor, unde am stat pe o piatra, in raul extrem de frumos, si am meditat. Si uitasem cum se mai face. Si asta doar asa, pentru ca pe drum, am vazut un indicator fugar. Am ajuns la biserica fortificata Harman, de langa Brasov, de care imi povestisera socrii mei. Sincronicitatea a lucrat si acolo si, intreband un aparent muncitor despre simbolul Harmanului, acesta s-a dovedit a fi chiar “pastratorul bisericii” si ne-a facut un tur, povestindu-ne extrem de detaliat despre viata sasilor de odinioara.
Iubesc ciorba de burta si uneori imi mai aduc prietenii cate o portie de ciorba de la faimosul restaurant din Sibiu, care habar nu aveam cum se cheama. La cateva zile de la vizionarea filmului Kon-Tiki si publicarea unui articol pe aceasta tema, am ajuns sa devorez si eu o portie. Si ce sa vezi, restaurantul (mult spus, arata ca o carciuma) chiar asa se chema, Kon-Tiki. Fericire in simplitate, bucurie de nedescris in fata invizibilului care croia cararea mea asa de sinuos, si, totusi, atat de armonios.
Drumul meu a continuat si am ajuns sa revad prieteni dragi, in varf de munte, la o casuta desprinsa din vremuri cu tarani si dealuri de cosit, fara apa curenta si cu toaleta improvizata. Am cosit si am adunat fan, pana am facut bataturi la maini, dar acel miros de iarba cruda, combinat cu gustari de fragute gasite pe la poalele padurilor, a fost… pentru mine… Magic. Am adormit in hamac, sub ciresi, m-am jucat cu cainele pana nu am mai putut (activitatea mea preferata oriunde as fi), am savurat noaptea focuri de tabara, la care iubesc sa gatesc carne si cartofi la disc.
Imi aduc aminte cum, in Brasov, stand la o terasa, in mijlocul zilei, am revazut o prietena din Viena cu care nu ma mai intalnisem de cel putin doi ani. Asa… pur si simplu! Am stat la povesti si m-am bucurat sa o gasesc fericita, inapoi in orasul eu natal. La cateva ore, mergand pe strada, mai ca am dat nas in nas cu un fost coleg de munca, de acum aproape 10-11 ani, care nici macar nu locuia acolo, doar se plimba cu bicicleta. Fericit si el, impacat cu noul lui stil de viata. Sunt doar cateva exemple, dar au continuat zi de zi, timp de o luna, incat incepusem sa ajung la concluzia… chiar daca le-as fi organizat matematic nu s-ar fi potrivit niciodata atata de binisor. Si mi-am adus aminte de citatul “Nu ai grija. Dumnezeu sau Viata are mai multa imaginatie decat tine. Ai incredere!”.
Ajunsa din nou in Bucuresti, la finalul lunii magice, am iesit la ceainaria mea preferata, Infinitea, cu cel mai vechi prieten de-al meu si am realizat ca ne stim de mai multi ani decat nu ne stim. I-am revazut si pe Mira si magicianul Verdini, cu cateva zile inainte sa le vina pe lume primul copil. Am revazut-o si pe Sorana, a carei poveste de viata merita sa o cititi, s-a nascut cu doar 800 de grame si este o adevarata luptatoare! Precum si pe prieteni de suflet, traineri, care mi-au modelat deseori felul de a gandi intr-un mod extrem de pozitiv.
Oricum, mult de zis, dar gata cu vorba! Tot ajung, iar si iar, la concluzia ca totul sta in echilibru si masura. In legatura cu orice, de la sanatate, la ceea ce mancam, la cum ne petrecem viata si pana la armonia intr-un cuplu cu copil mic. Da, continui sa cred din toata fiinta mea in visuri si dorinte, dar realizez ca uneori incrancenarea nu face bine deloc. E o lectie grea, caci atunci cand ne dorim ceva muuult, muuult de tot, ajungem sa ne ancoram in acest lucru, facand rareori posibila interventia vietii, a destinului, a sincronicitatii. Stiu ca voi uita si iar imi voi reaminti aceasta lectie, caci sunt prea infocata ca sa visez doar asa, putin. Dar echilibrul… echilibrul… si sa mai las viata sa curga in propria ei directie… sunt noua mea borna de ghidare. Sper ca si a ta.
“Those who flow as life flows
know that there is no other force!”
Lao Tzu