Pe Bilal l-am cunoscut in Hawaii, printr-o sincronicitate greu de explicat. Am realizat ca era menit ca drumurile vietii sa ni se croseteze cu aceeasi culoare de ata. Dar o sa ii tot spun Bibi, cum am facut-o dintotdeauna!
L-am admirat instant, pentru ca era un barbat extrem de determinat, ce stia ceea ce isi doreste si lupta fara oprire pana ajungea unde isi dorea. Era de o veselie absolut contagioasa, perpetuu pus pe glume, dornic de a lasa frau liber spontaneitatii in viata sa. Ne-am indragostit. Avea cel mai frumos zambet ce l-am vazut vreodata si niste ochi migdalati, atat de jucausi, incat tot timpul te intrebai “oare ce mai pune Bibi la cale?”.
Am petrecut o vara extrem de frumoasa, ce va ramane in amintirea mea dincolo de veciile timpului ce se scurge prin clepsidre si galaxii, iar zi dupa zi admiratia mea nu contenea sa nu se mareasca!
Dintotdeauna am fost extrem de ambitioasa, nu m-am lasat pana nu mi-am indeplinit dorintele, fiind sigura ca primim ceea ce sadim, ca ale noastre ganduri, sentimente si cuvinte ne influenteaza secunda dupa secunda viata. Dar Bibi era cu 100 de trepte mai ambitios si determinat ca mine, ceea ce ne facea sa stam pana dis-de-dimineata la povesti, pe balconul de la etajul 31 al garsonierei unde locuiam, imaginandu-ne o viata de vis, discutand idei de afaceri si cum putem ajunge la cerul instelat cu ale noastre dorinte.
Imi aduc aminte ca si cand ar fi fost ieri cum ne impartaseam prioritatile si valorile. Pentru mine fericirea era pe primul loc in viata, sa ma bucur de clipe si de aroma calatoriei in care am pornit la nastere. Pentru el visul arzator era sa ajunga milionar in dolari pana la varsta de 32 de ani. Avea 28 pe atunci… iar eu 24 de ani.
Bibi cel drag sufletului meu era inginer electrician si lucra pentru armata americana ca subcontractor, iar pentru a castiga mai multi bani se ducea in zone cu pericol mare pentru viata, precum Irak sau Afganistan, pentru ca bonusurile erau semnificative. Cu ce pusese deja deoparte, alaturi de investitiile imobiliare facute pana la 28 de ani, daca tragea tare si se sacrifica cativa ani in plus, era sigur ca va reusi. Si avea toate sansele, daca viata nu avea alte planuri pentru el, pe care cine sa le ia in calcul cand totul pare perfect?
Desi ne iubeam tare mult si regaseam in sufletele noastre acelasi foc de viata, de reusita, de a ne bucura la maxim de fiecare zi, stiam ca nu vom fi sot si sotie, stiam ca nu vom fi o viata impreuna, in linii mari din cauza religiei. Eu nu ma imaginam vreodata devenind musulmana, el niciodata crestin, alaturi de alte cateva diferente de principii de baza, provenite tot de la religie. Dar cu toate astea, ne-am decis sa traim secundele ramase pana ma intorceam eu in Romania pe cat de intens posibil, in timp ce ne promiteam ca o sa ramanem “Cool” ca in melodia lui Gwen Stefani, ca o sa ne intalnim in patru, de indata ce ne vom gasi jumatatile pe mapamondul asta mare. Alaturi de el si el alaturi de mine am nutrit sentimente de completa acceptare a diferentelor dintre oameni, dintre religii… caci, la baza suntem la fel. Scanteie dumnezeiasca.
Si usurel, usurel viata m-a condus inapoi spre Romania, dupa 5-6 luni magice de muncit trei joburi in paralel in Hawaii si petrecand bucatelele de timp ramase alaturi de Bibi, dormind in medie destul de putin in fiecare noapte, de frica ca o sa treaca aceste luni asa repede pe langa mine si eu o sa le petrec dormind. Stateam deseori cocotati intr-un palmier mai cocarjat, de pe malul Oceanului Pacific… si, nu o data, s-a intamplat sa plec la birou direct din bratele lui, unde statusem o noapte intreaga palavragind.
Cu Bibi am tinut saptamanal legatura dupa intoarcere. In timp ce el imi povestea, din mijlocul desertului din Afganistan, cum viseaza el la familie cu patru copii si doi catei, precum si la faimosul milion de dolari, eu ii aduceam aminte ca e crucial sa visam si sa luptam, dar in cazul lui sacrificiul si riscul sunt prea mari. Ce bucurii sa ai sa muncesti la 45 de grade, sa stai cu anii in desert alaturi de o trupa de soldati… doar pentru a aduna bani?
Si apoi a venit acea zi. O zi neagra pentru mine. In care am inceput sa plang pentru Bibi sufletului meu. Am aflat ca a murit la 32 de ani, din cauza unei explozii cauzata de niste cabluri de electricitate. Mai avea 50.000$ de adunat pana ajungea la milionul lui drag, cand planuia sa isi ia o casa si sa isi intemeieze o familie in America.
De atunci, din 2012, ma gandesc deseori la el, ca la un etalon pentru a-mi aduce perpetuu aminte de doua lucruri:
1. Cat de important este sa visam, sa ne dorim in viata sa evoluam si sa devenim mai buni, sa stim unde dorim sa ajungem si sa ne indreptam pas cu pas inspre acolo. Caci un suflet lasat in paragina, o minte necultivata, o ambitie neslefuita sunt calea sigura spre mediocritate. Si e pacat de tot acel potential ce salasluieste in noi, acea flacara interioara ce ne-a fost inmanata alaturi de primul tipat.
2. In acelasi timp sa punem in balanta sacrifiicile si sa vedem cat merita, in timp ce ne reamintim sa ne bucuram de viata, zi de zi, macar putin. Caci ce e viata traita intr-un perpetuu sacrificiu, daca nu o cununa de spini? Ce e viata traita uitand de oameni, de pasiuni, de familie, de timp de calitate… ci doar in goana dupa bani?
Ca in natura, echilibrul e sfant! Si nu cunosc nimic in natura asta uimitoare in goana oarba dupa bani, in afara de om. Si pentru ce? Caci tot goi vom pleca de pe lumea asta, exact cum am si venit.
Nu exista saptamana sa nu ii multumesc lui Bibi pentru aceasta reamintire, de a mentine (pe cat posibil, in viata “plina” traita in Europa occidentala) acel fir fin ca matasea al echilibrului. Si sa nu pun niciodata banul mai presus de oameni, prietenii, familie, dragoste, suflet.
“Incearca sa nu devii un om de succes,
ci mai degraba un om valoros!”
Albert Einstein