Îți scriu din căsuța magică…

Trei mesaje.

Care s-au unit în mintea mea cu Superglue, au zgândărit în focul interior și au plantat o idee imposibilă!

Și acum, 30 de zile mai târziu, ideea a devenit realitate.

Primul mesaj – din cartea “The code of the Extraordinary mind” de Vischen Lakhiani.

Michael Jackson și-a sunat impresarul în mijlocul nopții și i-a spus:

– Ia un pix și scrie repede, te rog!

– Michael, e ora 3 noaptea, sigur poate să mai aștepte până mâine dimineață.

– Nu, nu, acum

– Michael, dorm.

– Atunci trezește-te și scrie.

-…

– LICURICI.

– Poftim?

– Scrie, licurici!!!

– Am scris, dar de ce era așa de important să fac asta în toiul nopții?

– Pentru că, dacă nu o scriem noi, inspirația îi va da ideea lui Prince și el o va implementa înainte noastră!

Al doilea mesaj – de la Richard Branson.

“Inspirația susură în urechile a mulți. Dar puțini aud. Chiar și mai puțini implementează! Dar când măcar unul singur o aplică, Inspirația e fericită și dansează!”

Al treilea mesaj – din cartea “The war of art” de Steven Pressfield.

“Cu cât Rezistența (autosabotaj, procrastinare, delăsare) e mai mare pe o temă, cu atât puterea de Creație pe aceeași temă e cel puțin la fel de mare, puternică și esențială în viața ta. Acționează. Ucide Rezistența. Creează!”

Am citit aceste cărți în decurs de câteva săptămâni și așa m-au impactat, m-au mișcat, m-au pus pe gânduri, încât, la un moment dat, eram în bucătărie, aici în Viena. Și aveam un dialog-ceartă cu Steven Pressfield. Cu voce tare! Evident, că el nu avea habar de cât de înverșunată eram pe el.

– Da, Steven, bine-mersi, tu ai căsuța ta în pădure, talismanul tău pe birou, pe care nu ți-l molfăie niciun bebeluș, liniștea ta, pe care eu nu o am într-o casă plină cu copii și un bărbat care face Home Office. Da, Motherfucker ce ești, normal că poți scrie. Ai tihna, locul tău, eu ce am? Gălăgie, lipsă de timp, cearcăne de la nesomn. Pamperși, gătit, muncit… asta fac eu, deși vreau să scriu și să am și eu cabana mea printre brazi.

Și am tot continuat așa ceva vreme. Eu victimă amărâtă, pornită foc în vâltoarea de argumente de ce eu nu și el da.

Am ieșit pe terasă să iau o oală de mâncare și am văzut cu ochii minții, în fundul grădinii, o căsuță de lemn.

Mă frec la ochi.

Nimic, doar o grădină goală și pustie, în prag de iarnă.

Revin la ceapa, morcovii, cartofii mei și cearta cu Steve.

Și atunci…

PAC – PAC – PAC… se conectează cele trei mesaje! Inspirația mi-a trimis imaginea unei căbănuțe în grădină. O voi pune în aplicare sau nu? Voi acționa sau voi continua să mă plâng?

Mama ei de ciorbă! Am lăsat-o baltă. Caut disperată căsuțe de lemn pe Pinterest. Devin pasionată. Mai caut, mai salvez. Devin obsedată. Cu O mare!

Aflu că există chiar și un curent, numit She Shed – căsuțe de lemn realizate de femei ca spațiu al lor de (re)creație. Devin Pumped, Nebună, Efervescentă. Îmi cad țiglele de pe acoperiș. Pica ceșcuțele din dulapul meu interior. Îmi pierd mințile și stiu că nu mă voi liniști până nu o voi vedea în grădină. Construită. A mea.

Iau Google de o toartă și caut să văd de unde pot cumpără una. Mă dezumflu când văd prețurile. Peste 2000 de euro – 10 scânduri și un acoperiș. Fuck it! No way.

Încep să caut pe site-uri de second-hand. Unele se dau și gratuit, dar arată ca și când le-au mâncat acarienii de vreo 10 decenii la mic-dejun, prânz și cină.

Îi scriu unei prietene care are firmă de construcții, alături de soțul ei, aici, în Viena!  Hey, am un vis, aproape urlu! Caută și ea. Și găsește minunăția asta la 550 de euro și încep și negociez.

Încep să curgă sincronicitățile. Multe, sute, sute, uimitoare. Și lecțiile. Lecții profunde pentru mine.

Spre exemplu, îmi fac o pușculiță pe care scriu “Holz Hütte” – Căsuța de lemn. Toți banii câștigați din ce voi vinde de prin casă la second-hand și ametiste (side business al meu) va ajunge aici.

În aceeași seară îmi scrie o tipă că are magazin la vreo două ore de Viena și vrea să cumpere patru citrine. Îmi umplu portbagajul cu ce ametiste, quarz-uri, agate și citrine am și plec spre ea chiar a doua zi. Ajung, stăm peste trei ore la povești, cumpără aproape tot. Îi fac calculul, aproape 700 de Euro. Îi dau reducere. Face și ea calculul la ce am luat eu de prin magazin. Îmi dă reducere. Plec cu 400 de euro în buzunar.

Ies din magazin, urc în mașină și descopăr un mesaj de la proprietarul căsuței. Mi-o lasă de la 550 la 400 de Euro. Leu pe leu. Un mare semn pentru mine: sunt pe drumul cel bun!

Și zeci de astfel de semne în fiecare zi. Cum să nu crezi în Univers, în Bunuțul (aka Dumnezeu), în Muză, în Viață… când ți se întâmplă așa ceva?

Două zile mai târziu niște prieteni mă ajută să o demontăm. Peste încă o zi începem să o remontăm. Trei zile de muncă, de abia îmi ridicam mâinile, dar o așa pasiune, efervescenta, fericire… De nedescris!

Vie, vie, vie, din nou! Sincronicități și lecții.

Lecția cea mai mare: “Alina, nu mai fă rabat la visurile și bucuriile tale!” Iar și iar, aceeași lecție, foarte importantă!

Spre exemplu, mă îndrăgostesc de minunăția aceasta de birou. Dar se poate livra doar în martie. No way. E prea mult de așteptat pentru o săgetătoare cu răbdarea cât un chibrit scurt, îmbibat în fosfor. Găsesc altul la Ikea, dar nu mă mișcă. Ce să fac? Rabat sau aștept? Ambele teme sunt imposibile pentru mine: lecția răbdării și lecția compromisului!

Caut pe Willhaben, site-ul de second-hand de aici, găsesc un birou dat gratuit. Se duce bărbatul, îl desface în mijlocul străzii, singur în toi de noapte (căci, de! Corona, nu te lasă lumea în casă), se chinuie să îl bage în portbagaj și îl aduce.. să mă ajute până în martie. Când este livrat celălat. Visul. Încă un milimetru câștigat în dezvoltarea răbdării mele (aproape inexistentă în tolba primită la naștere).

Nu! Nu mai fac rabat, nici măcar discount, la visurile mele!

Alt exemplu… ajung la OBI să iau vopsea pentru căsuță. Mă gândeam ce culoare să iau, clar o nuanță de french green. Iau un coș din cele 30 de acolo. În coș găsesc un paletar cu nuanțele pe care le doream eu. Mulțumesc Universule! Știi tu că sunt căpoasă și înțeleg mai greu! Așa, Universule! Dă-mi mură-n gură, ca la idioți! 

Ajung acasă, începe Lock Down. Când să vopsesc realizez că au greșit vopseaua. În loc să fie pentru lemn și exterior, era pentru interior și pentru lavabil. Magazinele închise 4 săptămâni. Decembrie bătea la ușa, trebuia să profit de ultimele zile de soare, nu poți vopsi decât de la 5 grade în sus. Mă duc, mă milogesc la oameni cu firmă și mă ajuta un amic cu o altă vopsea de la Hornbach. Dau pe casa, și îmi vine să plâng. Dădea spre albastru. Am zis asta e, măcar e vopsită. Dar de fiecare dată când o vedeam, îmi pica inima pe jos. M-am milogit vreo ora la ușa de la Obi cu un amic și m-au lăsat să intru (era deschis doar pentru firme, eu neavand firmă de construcții) și am luat vopseaua corectă, cu nuanța găsită în coș. Aștept să treacă gerul, prind o zi cu 5 grade și o vopsesc de parca viața mea depinde de asta. Iese perfectă.

Nu! Nu mai fac rabat, nici măcar discount, la visurile mele!

Un alt test, imediat după acesta. Luasem de la OBI o aerotermă de 30 de Euro, ca să nu mă găsească ai mei ca pe Elsa înghețată în propriul castel. În timp ce o vopseam albă pe interior o testez pe amarâtă. Da, nu dovedea. Aș fi înghețat! Rău! Caut, caut, caut alte variante și mă împotmolesc în căutări de un șemineu aerotermă. Șemineu, șemineu, visul meu de o viață! Niciodată atins! Niciodată avut!

Dau comandă. Ajunge. Acum îi dau drumul, în timp ce scriu această poveste.

Nu! Nu mai fac rabat, nici măcar discount, la visurile mele!

Multe întâmplări, multe obstacole – acceptul proprietarului casei unde stăm cu chirie, statul austriac care aproape că a oprit montarea ei, a găsi soluții să o demontan și să o remontam, tras electricitate în fundul grădinii, iarna cu zero grade venită încă din noiembrie, ploi torențiale, întârzieri, comenzi livrate greșit.

Și ce dacă?! Pentru orice există cel puțin o soluție, nu?

O lună mai târziu, de când am citit povestea cu Michael Jackson, stau în cabana mea, în propriul meu She Shed și Univers, care a primit oficialul nume de “My land of Wishes, Dreams and Inspiration”.

Talismanul meu stă pe birou, nemolfăit de bebeluș.

Aeroterma șemineu mă încălzește și mă păcălește cu niște flăcări albăstrui. Mașina mea de scris, un Underwood din 1930, stă mândră pe biroul provizoriu și se holbează la ce îți scriu.

Penițele, călimările, sigiliile, ametistele și quarz-urile mele de suflet îmi sunt aproape. Fotoliul galben, cu o pătură verde pe el mă așteaptă să încep să umplu o nouă pagină.

Bețișoare parfumate cu Patchuli și Santal, lumânărele vesele îmi îmbie olfactiv realitatea.

Sute de cărți sunt puse frumos, pe grinzi. Ca artiștii, scriitorii, Muza, Inspirația, Universul să înțeleagă că sunt decisă de data aceasta.

Nu! Nu mai fac rabat, nici măcar discount, la visurile mele!

Tu?

Da, tu! La ce visezi? De ce mai faci încă rabat la ele?