Intalnire de gradul unu, in doua runde cu depresia. O bestie! Cele 10 lucruri care m-au salvat!

Nu am realizat cat de putine stiu despre depresie… pana cand depresia post-natala m-a acaparat ca intr-o bula neagra, pana aproape de sufocare emotionala. Era ceva ce parea asa indepartat de mine, se intampla vedetelor si celor mai slabi de inger. Credeam eu. In perceptia mea alterata, era ca o tristete mai adanca. Nu intelegeam de ce sunt terapeuti ce isi dedica intreaga viata depresiei, si, cu atat mai putin, eram pro medicamente in aceasta directie. Oricum nu sunt pro medicamente in general, ele sunt ca Baba Cloanta pentru mine, dar pentru depresie cu atat mai putin.

In noua luni de sarcina extatica, aveam o certitudine. Eu, vesela veseliei si optimista optimistilor, clar, nu am cum sa ajung la depresie. Ehe! Mare-i lumea optiunilor, mai ales cand ai asteptari fixe.

La inceput totul bine, desi era crunt de greu cu un copil ce urla aproape incontinuu, indiferent de cati pediatri, bunici transportati cu avionul, plimbari in brate, masaje pe burtica, rugaciuni si incantatii faceam. Abia cand am ajuns la pragul epuizarii fizice si a smirghelului ce imi toca nervii luxati de la urlat… am realizat. Intr-o seara am realizat. Parca un val s-a ridicat. Eu nu mai simteam nimic. Melodii care candva ma faceau sa tresalt de fericire sau sa dansez ca o nebuna prin casa… ma lasau rece. Privirea fiicei mele sau manutele alea ale ei, grasune si mirosind a rai, nu imi slobozeau nici un sunet de mirare. Natura, iubirea mea vesnica, era palida. Oamenii, care ne treceau pragul, pareau fantome pentru mine. Stirile despre foamete si mai stiu eu ce dezastre, care inainte ma rascoleau, acum ma lasau bocna, ca abia scoasa dintr-un congelator.

Incepi sa realizezi magia si divinitatea emotiilor, abia atunci cand nu mai simti nimic. Dar nimic. NIMIC! NADA! NI-MI-C!!! E si un film tare fain pe tema aceasta. Viata fara emotii e ca mancarea fara sare. Dar mai rau! E ca si cum totul se petrece in jurul tau si tu ai ramas, acolo, suspendat intre viata si moarte. Un simplu spectator. Neutru. Absent. Viu, dar nu prea.

Productivitatea era egala cu zero si orice activitate solicita o forta aproape herculiana ca sa o indeplinesc. Chiar daca era sa imi fac o amarata de cafea sau sa arunc gunoiul. Desi cei din jur te sustin, cum pot si stiu, te simti exclus. Te simti singur. Un pustnic printre oameni. Vagauni imense se crapa in relatii, te simti abandonat si izolat. Dar, tu faci asta. Tu singurel. Pas cu pas te indepartezi de tot si toate. Nu mai au savoare. Nu mai au tremur, zvac, viata. Privirea e goala, ca Marilyn Monroe in poze. Absenta. Izgonita la capatul lumii, de unde nu stii incotro sa pornesti.

Doream. Voiam cu ardoare sa o regasesc pe vechea Alina. Dar unde? Unde era? Mergeam prin viata ca pe o sarma de acrobat, simtind cum pot cadea la orice miscare gresita. Deja cazusem, eram in prapastie. Imi infigeam unghiile in lutul vietii si trageam de mine sa revin la termeni de pace cu mine insami si cu cei din jur. Calatoriile, care, in mod normal, ma freneticizeaza de aproape nu mai dorm deloc noaptea, pareau o corvoada. Facut bagaje, despachetat,  mutat de colo-colo. Ce rost? De ce? Hai mai bine sa sedem aici, pana cand moartea va veni.

Asa m-am simtit! Prea putini stiu acestea, pentru ca, daca e ceva ce am invatat din aceasta experienta, este urmatorul aspect: un om ce s-a intalnit cu depresia nu va mai vrea sa vorbeasca cu nimeni. Se inchide. Se inchide. Se inchide, ca un seif la banca, doldora de bani. In cazul asta, doldora de ganduri negre, negre, de ciori si croncaneli, de invinovatire si triade de “sentimente” sumbre. Nici prin gand nu imi trecea sa ma duc la un specialist, de frica ca imi recomanda ceva buline de inghitit. Baba Cloanta pandea si eu, de frica ei, odata cu venirea verii, parca am revenit. Am zis gata! Sunt salvata!

Insa, depresia a revenit. Mai puternica, mai violenta. Parca iti stie adresa… si ce ai facut asta vara. Lighioana nici macar nu suna la usa, ci se aciueaza prin casa si prin suflet, ca mirosul de chiftele prajite. Inainte sa iti dai seama, ea pandeste. Si, cum simte putina instabilitate emotionala, jap! direct la jugulara. Urasc matematica, dar totul se simtea exponential. Totul era la patrat. Intr-o ecuatie cosmica, toate variabilele si necunoscutele s-au dublat. Depresia s-a dublat. Nici nu stiam ca poate fi si mai rau ca prima oara. Dar era.

Am fost in vizita la parintii mei, timp de doua saptamani si cred ca i-am marcat pe viata. Fata lor, unicul lor odor, un somnambul viu. Iubesc sa ma cocot prin copaci, de obicei sunt pe o craca cautandu-l pe Huckleberry Fin. Nu m-am miscat din scaun, decat sa ma intind pe iarba, apoi in pat. Orice ajutor doream sa ofer parintilor mei si fiicei mele ma istovea din primul set. Luni de zile asa am fost. Si a fost groaznic!!!! Apoi am inceput sa citesc si sa realizez cate milioane de oameni sunt afectati de depresie anual. Cate trilioane de pastile sunt inghitite cu regularitate, ca sa poata omul sa doarma linistit noaptea si sa simta ca mai traieste inca o zi.

Ma refugiasem iar in mine, rar mai raspundeam la mesaje sau apeluri. Dupa orice incercare de a vorbi cu cei din jurul meu, ma simteam ca o falsa. Inca nu puteam sa vorbesc despre ce simt (mai precis ce nu simt), iar, in acelasi timp, nici nu puteam sa ma prefac ca e totul bine. Asa ca, baricadare! Ceea ce e si mai rau, pentru ca te izolezi iar la patrat. O data tu de tine insuti, apoi tu de ceilalti. Super! Smart move, Alina!

In toata aceasta calatorie spre centrul pamantului, eram sigura de doua lucruri. Ca nu vreau sa vad niciun terapeut si nu vreau sa inghit nicio dracovenie de pastila. Frica de o parafa, care sa ma declare depresiva cu acte. Ramaneam in starea mea, cu o indarjire feroce, stiind ca voi iesi singura din asta. Vazusem eu la un moment dat, la un prieten bun de al meu, ca i-a luat aproape un an sa scape de antidepresive. Taia din doza, o data la cateva luni. Mi s-a parut horror! Mai rau decat unde eram eu. Macar pe mine ma mai stiu, macar pentru mine mai gasesc o tiroliana sa ma catapulteze la inaltimi. Dar pastilele nu le stiu. Nu il cunosc pe nenica care le-a facut si nici ce efecte secundare s-au gandit ele, bombonelele, sa aduca in buzunar cu ele si sa le lase prin corpul meu. Corpul meu e un templu si asa il privesc. Il onorez pentru ce este.

Insa, ce am mai invatat este ca… in depresie noi nu ne mai controlam gandurile. Ele ne controleaza pe noi. Mental stim ca nu avem niciun motiv sa ne simtim asa: suntem vii, avem o casa, o masa, o familie poate, copii poate, o slujba, e pace pe lume, am finalizat 12-16 ani de studii, stim sa dansam sau sa gatim, nu avem poate niciun handicap. Pe masura ce iti spune cineva aceste lucruri, care sunt adevarate, iti vine sa ii trosnesti o tigaie in cap. Jur! Omul depresiv nu sufera de amnezie, stie prea bine toate acestea. Doar ca, atunci cand nu mai simti nimic, totul pare in van. Totul pare inutil. Totul devine nesemnificativ. Emotiile, alea disparute in Triunghiul Bermudelor, alea sunt calea de scapare. Si doar cu ele in arsenal, avem forta, usor, usor sa combatem si gandurile. Depresia este complet ilogica.

Am facut o lista, lunga, cu tot ce am gasit pe internet ca ar functiona. Nu doream antidepresive, doream viata. Caci opusul depresiei nu este fericirea! Nicidecum! Este vitalitate! Asta doream, vitalitate!!!

Am inceput sa ma misc. Sa ies, desi nu doream, nu simteam nevoia, nu imi trebuia. Ieseam oriunde puteam, la evenimente sau in parc, pe strazi sau in vizita, la muzee sau pe o banca, intr-un cimitir sau la circ. Trebuia sa ies din casa. Zi de zi. Cat era Ariana la gradinita, ieseam incontinuu. Orbecaiam pe strazi fara scop, fara emotii, dar ma miscam. Am inceput sa sun oameni. Nu doream, nu simteam. Dar sunam si vorbeam, ca sa misc. Sa misc energia din mine. Ma simteam ca un pahar plin de cerneala in care torni usor apa. Se mai limpezeau norii. Dar tot absenta si amortita emotional eram.

Apoi au urmat cateva sedinte de coaching. Urasc terapiile conventionale in care trebuie sa dezgropi si sa dezgropi, in care esti singurul in care vorbesti, uneori te mai iei si la rafuiala cu perne (saracele, sunt nevinovate). Nu mi se potriveste deloc. Stiu ca sunt eficiente, ii iubesc pe Jung si Freud, le-am citit toate operele. Dar nu e pentru mine. Eu vreau action baby, imi place dialogul, imi place sa privesc in prezent si viitor, doar sa imi iau lectiile din trecut. Dezgrop des in trecut, dar pe termenii mei. Coaching-ul ajunge si acolo, dar e ca un dans, nu o lupta, nu o retraire. Svetlana m-a ajutat sa inteleg de ce am intrat in prima depresie. Aici am scris despre asta, o usa care se inchide pe interior, se inchide si spre exterior. Dar de ce venise si a doua? Mai fortoasa, mai bengoasa!? Mai devastatoare. Nu reuseam sub nicio forma sa ma debarasez de ea. Tot intr-o sedinta cu Svetlana, am constientizat cat de critica eram cu mine insami. Dintotdeauna. Am fost crescuta sa fiu competitiva, sa fiu cea mai buna la orice fac, sa ii intrec pe ceilalti si pe mine. Iar asta, aplicata ani de-a lungul, mai ales fiind copil sau adolescent, intareste acea voce interioara. Am schimbat macazul!!!! Am ales sa fiu blanda cu mine, si, de curand, am scris si despre aceasta. E unul dintre articolele mele de suflet, pentru ca, odata ce am schimbat acest element, am simtit diferente enorme in mine. Sa fiu blanda, sa accept ca sunt in devenire, sa ma accept asa cum sunt, acum. ACUM. 

Am o prietena de suflet, draga mea Melinda, cu care am avut sute de discutii de-a lungul anilor. Ea era una din putinele persoane cu care puteam vorbi direct. Stia ce simt, mai precis ce nu simt. Poate nu intelegea complet, dar cu ea puteam vorbi deschis. Direct. La un moment dat, dupa cateva sedinte de constelatie familiala cu o terapeuta fara egal din Viena, am simtit ca sunt in doliu. Un doliu atat de apasator, incat ma intrebam cine a murit. Un gol imens, lacrimi fara oprire, doliu, doliu, doliu. Am plecat in Schönbrunn anesteziata si vorbeam cu Melinda mea. Ma intreba ceva, cand am simtit. Am simtit!!!! Am simtit ca eu murisem. Pentru mine era doliul. Nu am mai putut vorbi multe ore. Deloc. Eram si muta acum, nu doar moarta emotional. Cuvintele nu pot reda nici macar 1% trairea de a simti ca mergi la propria ta inmormantare, stiind totusi ca esti inca viu. Probabil asa se simt si fantomele, mi-am zis eu.

Acea zi, acolo, eu cu agenda mea, in varf de deal, in fata la Gloriette, a fost un punct imens de cotitura. Am realizat ca tot incercam sa o gasesc pe Alina dinainte de nastere, Alina pe care o stiam, aia vesela si nebuna, pusa pe sotii si perpetuu pregatita cu un bagaj sa colinde lumea. Alina libera, cu chef de viata. Prea energica, prea zburdalnica, incat pe multi oameni ii obosesc crunt. Doar fiind asa in jurul lor. Alina care vorbeste mult si despre de toate. Da, Alina aceea a murit. Dupa nastere m-am metamorfozat. Depresia a fost si era inca un pod imens suspendat. Paseam spre o noua Alina. Spre un nou eu. Si ma infiora gandul ca e necunoscut. Eu iubeam nestiutul, misterul, ador sa explorez ce e tainic, de nepatruns. De data aceasta ma paraliza de frica. Pentru ca nu stiam ce voi gasi pe partea cealalta de mine. Imi era teama, groaznica teama, ca o sa raman asa pentru totdeauna. Impietrita. Neinsetata si neinfometata dupa nimic.

Apoi a urmat o discutie cu tatal meu, cel care ma simte fara sa ma vada si fara sa vorbeasca cu mine. Vorbeam zilnic la telefon, stia ce inseamna sa fii in despresie, tocmai iesise si el din prima lui depresie in viata (care durase trei ani). Eram la o cafenea. Daca oamenii au tendinta sa trateze oamenii in depresie cu manusi si sa fie draguti cu ei, ei bine, tatal meu a ales exact metoda opusa. M-a facut cu ou si mult, dar muuuult otet. Mi-a spus tot ce i-a trecut prin minte, de la “cuvinte de dojana” (pe care noi, in familie, niciodata nu le folosim), la brutalitati de adevar, care loveau ca Muhammad Ali. A vorbit intr-una o ora intreaga, in timp ce eu plangeam in hohote, fara oprire. Cu cat vorbea el mai mult, cu atat boceam eu. Nici macar nu eram acasa, in intimitate, ci la o cafenea. Nu am putut sa ma ridic si sa plec. Eram un bolovan. Un bolovan plangand, cine a mai pomenit asa ceva!

Ce mi-a spus tatal meu (se vede ca sunt fiica’sa, doi nebuni): “Nici sa nu iti treaca prin cap sa te duci la doctor sau sa iei medicamente. TU, TU, TUUUUUUUU vei iesi singura din asta. Auzi??? Tuuuuu, tuuuuu, tuuuuuu ai intrat acolo, tu te scoti. NU ai nevoie de carje, esti puternica si vei iesi!”. Asta e singura parte motivationala din discursul lui, credeti-ma. Restul numai cotonogeala. Cine nu are un tata ca al meu, il dau de imprumut. Dar va spun, e HARD CORE! In linii mari mi-a spus ca ajunge. Am explorimentat suficient pesterile ascunse ale sinelui, ca e timpul sa ma scutur. Sa ma scutur, zice el. De parca aveam trei fire de praf si un puf pe umar. Sa ma scutur, auzi!!??? “Auzi ce zic eu? Hai, scutura-te. Acum!!! Tare, tare. Dar sa CREZI! Doar cand crezi cu adevarat, o sa te scuturi. Altfel e doar joaca. Scutura-te! Hai! Lasa-o naibii de fiara! Alung-o! Urla la ea! Sa ii fie frica de tine! Sa nu ii mai treaca prin cap sa vina la tine! Auzi, sa ii fie frica bestiei!”. Eh, cam da, o ora din astea. Si, credeti-ma, o ora e multaaaaa vreme, aproape o eternitate, cand cineva iti zice adevaruri dure si cuvinte de motivatie, atunci cand tu esti absent.

Clar este ca nu stiu ce forta demonica sau angelica a trimis tata prin apelul lui, de la 1500 de km distanta, dar a functionat. In ziua aia m-am holbat ca o drogata la o frunza. Ore intregi. Nici nu ma miscam. Nici macar cuantic. Daca Michelangelo trecea pe acolo, cred ca se jura ca sunt o statuie. Dar dupa acele ore, adanc ascunsa in padure, am inceput sa urlu ca o descreierata: “Valea, Bestie! Valea! La mine nu mai esti poftita! Valea! Hai, ia-ti catrafusele si du-te de unde ai venit!”. I-am mai zis eu si altele, dar nu am injurat-o, desi merita! Nu de alta, dar nu stiu sa injur, nu o fac niciodata. Doar extrem de rar, de fapt, si doar in engleza. Clar este ca am intrat in padure de mana cu ea, si am iesit noua.

Atatea luni, aproape ani de depresie si totul s-a schimbat intr-o clipita, urland. Stiu ca a fost un proces, dar chiar s-a simtit ca o renastere. Din cenusa ca Phoenix.

Mi-am facut o promisiune solemna: ca voi fi mai atenta la gandurile mele. Cand unul nesimtit de sumbru indrazneste sa apara, sa il cotonogesc bine, inainte sa isi cheme turma de prieteni si sa faca petrecere la mine in cap si sa ma ademeneasca, ca sirenele pe marinari, in ceaunul fierbinte al depresiei. Sa aleg, zi de zi, sa vad lumina si frumosul. Sa fiu recunoscatoare. Nu am matanii legate de gat, dar zi de zi bolborosesc multumiri pentru orice. Daca ma vedeti vreodata mergand pe strada, zambind larg si vorbind singura, inseamna ca sunt impreuna cu recunostinta la plimbare. A devenit un obicei. Si imi place.

M-am aruncat intr-o groaza de provocari dragi mie, de la exercitii fizice la recunostinta directa fata de cei pe care ii apreciez, de la citit la a tine un jurnal (din nou). Ca sa raman vie. Ca sa misc. Sa ma misc, pe interior. Sa raman pe spirala aia ascendenta.

Si e frumos, al naibii de frumos. Ma bucur, iarasi, ca un copil de razele soarelui. Iubesc sa petrec clipele cu fiica mea, razand si gadilandu-ne. Ador sa stau cu sotul meu la povesti si sa calatorim impreuna. Ii sun pe parintii mei zilnic si vorbim cum poate nu am avut niciodata deschiderea, realizez ce magic este sa ii ai in viata. Fiica mea ma ajuta sa regasesc bucuriile mici, uimirea din spatele oricarui lucru sau a oricarei emotii. Cum este sa stai si sa privesti 30 de minute o furnica, ducand in spate o firimitura de paine. Cum este sa chicotesti cand te dai tare in leagan. Mi-as suna toti prietenii deodata si as vorbi incontinuu, de fericire ca simt. Ca traiesc. Ca sunt vie si o simt. Nu cred ca e ceva mai valoros pe lumea aceasta ca vitalitatea, ca acest vortex interior de emotii, ganduri, simtiri, trairi. Pacat ca nu le valorificam din timp.

Daca ar fi sa adun ce a functionat la mine, ca sa ies din cele doua depresii… ar fi cam asa:

1. Familia mea, nucleul si cea extinsa.

2. Ajutor. Am inceput sa chem o prietena sa o scoata pe Ariana la plimbare cand simteam ca eu clachez. Dupa aproape doi ani de la nastere, a ramas sotul cu fiica acasa si am plecat cu o prietena-mamica intr-un city break. Desi am venit inapoi cu valiza plina de vinovatie, mi-a priit enorm sa colind iar prin lume. Mallorca si-a facut efectul. Am chemat bunicii mai des in vizita, ca sa pot dormi dimineata mai mult. Am iesit la alergat si am finalizat primul meu semi-maraton. Cere ajutor, de orice fel, daca simti ca luminita de la capatul tunelului e prea departe.

3. Terapiile de coaching cu Svetlana. Are un stil direct, ca o grenada, dar ramane empatica si conectata la intuitie.

4. Constelatiile familiale.

5. Oricat de atractiva e plapuma sub care vrei sa te ascunzi in depresie, miscarea face diferenta. Miscare, miscare, miscare – desi nu vrei, nu ai chef, nu simti nevoia – impulsioneaza energia vitala, chi-ul sau cum s-o mai numi.

6. Recunostinta, recunostinta, recunostinta. Incontinuu, pentru orice, oricat de mic. Toni Robbins afirma (si il cred, incercat pe pielea mea) ca recunostinta si tristetea nu pot exista in acelasi timp in firea umana. Dar gratitudinea simtita, vine cu timpul, dupa multe, multe zile de multumiri marunte, adunate ca o furnica harnica.

7. Jurnalul. Am scris atat de mult in el, pentru ca efectiv nu reuseam sa ma mai inteleg. Scriind, curatam. Scriind, metamorfozam. Scriind, constientizam. Scriind, deveneam. Scriind, invatam sa ma accept in noua versiune upgraded. Si asta sunt acum, o noua Alina, pe care o explorimentez constant.

8. Un prieten sa ai macar, cu care sa impartasesti fara ocolisuri, direct, brutal de adevarat prin ce treci. Melinda mea, cu replicile ei taioase, dar constructive mi-a adus mare alinare.

9. O smotruiala buna. Cineva trebuie sa ne spuna lucrurile pe nume si sa ne mai scuture putin. Prea multa giugiuleala si pempareala (stiu, nu exista cuvantul acesta in romana, dar se potriveste prea bine sa il desconsider total) nu cred ca e prea constructiva.

10. Si, desi specialistii afirma ca noi insine nu putem iesi din depresie, ca e nevoie de ajutor extern (cu siguranta au ei dreptate), eu cred ca noi, noi, noi, la un moment dat vom urla la bestie. Trebuie sa urlam la bestie. Daca vine cineva la tine si zice ca iti ia viata, ce faci? Stai si i-o dai pe un platou argintat? Nu, lupti pentru ea. E viata taaaa!!! La fel si aici, vine depresia si te da afara din propria casa. Ce faci, ii aprinzi o lumanare de decor in timp ce pleci? Nu, ii spui nenorocitei sa faca cale intoarsa si sa revina de unde a venit. Aici e templul tau, fiinta ta, sufletul tau.

“Orice depresie trebuie tratata cu un zambet.

Depresia va crede ca esti idiot si va pleca.”

Robert de Niro

PS1: A trecut. Stiu ca a trecut. Acesta este anul Renasterii, asa l-am denumit la intretaierea dintre ani si asa se si simte. Paradoxal, exact cand am implinit 35 de ani, inca un cerc de sapte ani incepe, altul se incheie. Am inchis Bestia in cel vechi. Adio!

Mi-a luat ceva timp sa pot scrie acest articol. Sa las totul sa se aseze in mine, sa faca sens. Nu l-am scris pentru compatimire. Ci pentru propriul catharsis. I-am dat foc. Si poate, doar poate, asa cum am gasit eu ghidare in unele articole de pe internet, or gasi si altii aceeasi ghidare aici.

PS2: Bye-bye, Bestie! See you never! Cuvintele mele, pe care le folosesc de mai bine de 15 ani, cand plec dintr-un loc care nu mi-a placut sau in care stiu ca nu voi mai reveni. 

Vita Vitalitat! Vita Vitalitat! Vita Vitalitat! Vita Vitalitat! Vita Vitalitat!

Vita Vitalitat! Vita Vitalitat!