Stii sigur vorba aia cu ai grija ce judeci, caci ti se va intoarce. Ca un bumerang australian. Si cu o exactitate elvetiana. Cica e o Lege a Universului.
Inainte sa nasc, aveam o lista lunga de “eu niciodata nu voi…”. Si litania mea era lunga, lunga. Spre exemplu, sa nu ii dau suzeta, sa nu infofolesc copilul, sa nu o fugaresc cu caciula in mana dupa ea prin parc, sa nu care cumva sa ii dau zahar pana la batranete, sa nu picur vreun strop de sare in bucate, Doamne fereste sa o culc pe picioare leganand-o sau sa fac ture pe autostrada ca sa doarma copilul in miez de noapte… si multe, multe altele.
Mi se parea ca noi vom fi moderni, vom creste copilul dupa carti si instinct, ca va fi usor, doar il nasti, il pui la san sa manance, doarme ca un prunc (E si o vorba, nu? O veni ea de undeva!) si creste falnic ca un stejar doar cu iubire si dedicare.
Dupa doua zile de urlete, am trimis sotul sa ia suzete. Multe, sa fie!!!
Dupa trei saptamani de lipsa de somn… as fi stat toata noaptea pe autostrada, ruland in cerc, numai sa doarma. Doar ca nu dormea nici in masina, altfel am fi continuat. Ne-am lasat pagubasi.
Dupa patru luni de urlete, hai ca de la colici, hai ca de la aia, ba ailalta ne-au potolit pediatri si cei de la spital ca asa sunt unii copii, fascinati de opera si vocalize. Sa ne conformam. Ne-am conformat. Am asteptat sa treaca colicii. Au trecut. Urletele nu. La un an abia. Sper macar sa se faca soprana, o sa simt ca rabdarea si anduranta noastra nu au fost chiar in van.
Si tot asa, parca fiecare punct de pe lista aia imaginara urla la noi, in fata, a batjocura, un fel de sac! sac! tot ca mine fac.
Cine ma iubeste si ma va iubi întotdeauna, cu o dragoste pe care nicio situatie, suparare sau greseală a mea nu o poate clinti? Aceea esti tu, maicuta mea! Thomas Carlyle
Punctul culminant a fost cu caciula. Pe la doi ani si ceva, dupa doua ierni prinse din plin la gradinita si atatea otite de nici nu mai tineam minte, eram in parc, intr-o superba zi de mai. Era cald, parfumat, primavara era in toi. Doar ca batea serios vantul, tipic austriac. Noi, tocmai iesiti dintr-o tura de otita serioasa, cu antibiotic si timpan perforat, orbecaind prin viata si visand doar la somn, muuult somn. Eu, pe aleile inverzite, fugarind bietul copil ca sa ii pun o caciula pe cap, caci ne avertizase doctorul sa avem grija la vant. Doctor austriac, lipsit de griji, relaxat, care nu prea da astfel de sfaturi, in mod normal.
La o aruncatura de bat de mine doua mame, romance, comentau de zor actiunile mele de fugareala, cu caciula gata pregatita sa prind capul neimpopotonat al copilului.
– Uite-o si pe aia cu caciula! Pe vremea asta superba!
– Da, saracul copil!
– Doamne, cum mai sunt unele mame de disperate si exagerate. Cum sa ii pui copilului caciula pe cap la 19 grade?
– Da, tu, nu stiu… unele nu sunt chiar normale. Zici ca nu mai au minte dupa ce nasc.
– Da, groaznic. Imi e mila de copilul ala! Iti dai seama ca trebuie sa traiasca cu una ca asta tot timpul?
Daca nu ma invata mama ca nu e frumos sa injuri sau sa sari la gatlejul oamenilor, m-as fi napustit asupra lor ca o foca infometata (si nedormita). Si jur, parol! sunt fire pasnica si mediatoare de obicei. Le-as fi explicat (in multe cuvinte, caci nu stiu sa spun pe scurt), ca exact asa, ca ele, eram si eu acum doi ani. Caciula = bau bau. Caciula + Infofoleala = comunism.
Le-as mai fi spus ca le invit sa stea ele inchise in casa opt zile, cu tratament de antibiotic si risc de pierdere de auz, cu grija in gat si lacrimile in suflet, cand vezi un pui de om chinuit. Le-am luat pe toate la rand, somatizare, cauzele emotionale ale bolilor, tratamente naturiste, pediatri si spitalul de urgenta, uitat in propria gradina interioara dupa cauze de somatizari, polipi, muci, aspiratoare, gradinita… cate si mai cate!
Dar m-am uitat la ele, m-am vazut pe mine insami inainte de copil, gandind exact la fel vazand mame cu caciuli si prea multa grija in brate. Si am iertat. Si am inteles. Bumerangul tocmai ma pocnea, unde durea mai tare. Unde fiecare mama are cel putin un dubiu (sau o turma intreaga) si se intreaba: “Oare am facut suficient pentru puiul meu? Oare sunt o mama buna pentru el?”
Si, de atunci, am invatat ca never, ever, never, ever, ever nu voi mai judeca vreo mama. Oricum alege sa isi creasca pruncii, inseamna ca asa e mai bine pentru ea/ei ca familie. Orice decide sa faca sau sa nu faca, sa ii dea sau sa nu ii dea odorului, foarte bine, inseamna ca si-a gasit propriul ritm. Ca doarme cu el in pat, sub pat, cocotat pe lustra sau in alta camera, minunat, inseamna ca asa poate ea mai bine.
Multe minuni sunt in univers, dar capodopera creatiunii e tot inima unei mame. E.Bersot
Ca il alapteaza ascunsa in casa, in public oriunde, ca amesteca formula praf sau pulbere de magie in sticluta cu tetina, ca naste natural sau alege cezariana… este minunat! Inseamna ca, in cazul ei, asa a fost sa fie, ea stie mai bine ce poveste are, ce frici, doleante, amintiri din copilarie si teme subconstiente.
Gata cu biciul. Gata cu judecata. Gata cu… varianta mea e mai buna. “Cate bordeie, atatea obiceie!” se mai spune la mine acasa, in Moldova. Nimic mai adevarat, mai ales cand vine vorba sa iti gasesti propria carare… prin imensul, alambicatul si labirinticul desis al optiunilor in a-ti creste copiii.
Mi-ar placea, recunosc, sa vad mai multa ingaduinta, mai multa acceptare, mai multa intelegere, intre noi mamele. Dar e un paradox… parca-s altii mai intelegatori decat mamele intre ele. Ce le-o impinge sa scoata biciul judecatii, rautatea gratuita, neintelegerea pentru alte alegeri decat cele personale, bunavointa pentru alte mame, la fel de obosite ca si ele… nu pot sa descifrez.
Mama e iubire. Mama ii vrea binele propriului copil. Mama se judeca singura mai abitir decat oricine altcineva, nu cred ca e nevoie de ajutor extern suplimentar. Mama oblojeste, nu doarme, are perpetuu bratele deschise. Mama se sacrifica si se pune pe locul doi, cand bebelusii sunt mici. Mama… e un monument de dedicare. Mama… e o eroina.
Desi nu pare, asa este. Hai sa ne fim alaturi, noi mame, intre noi. In loc de a ne compara, de a ne auto-ridica deasupra altora, calcand fara mila, crezand ca stim si facem mai bine. Ce folos? Mamele nu au cumpatare la iubire. Sa ne apreciem… Sa ne apreciem… Sa ne apreciem intre noi, ca pe vremuri, in triburi, unde eram toate un Sisterhood.
O mamă rade rasul nostru, varsa lacrimile noastre,
iubeste iubirea noastra, sufera teama noastra.
Traieste bucuriile si necazurile noastre si
impartaseste sperantele si visurile noastre.”
Julia Summers