Oh, dorule! Ce sa ma mai fac eu cu tine?! Caci, de cand am devenit mama, imi curgi prin vene in loc de sange, chiar si cand ma departez doar cativa milimetri de bucatica aceasta de bebe.
Dragul meu prunc, uneori simt nevoia sa plec, sa iau o gura de aer, sa ma departez de tine, sa imi aud si eu propriile ganduri si sa trag in piept parfumul primaverii, sa imi dezmortesc bratele in care adormi asa dulce. Fac cativa pasi in afara casei si nu ajung la mai mult de 50 de metri, caci ma poticneste un dor visceral, simt ca mi se taie respiratia si orice farama de gand e doar la tine. Nu grija, nu ingrijorare, nu frica… ci dor. Dor 100% natural, bio, eco, din acela ce imi freamata in inima si ma face sa fac stanga imprejur si sa vin fuguta-fuguta langa patul tau, sa iti mangai obrazul si sa iti spun cat de mult de iubesc… si mai ales, cat de mult mi-ai lipsit in aceste doua minute de cand am plecat.
Aseara m-am trezit ca imi era iar dor de tine si, cand m-am uitat mai bine, erai chiar in bratele mele, cu ochii aceia ai tai mari, uitandu-te direct in ai mei si zambindu-mi, de am crezut ca ma topesc instant ca o lumanare asezata la soare. Cum e oare posibil sa imi fie dor de tine, cand nici macar nu am plecat?
E fantastica aceasta natura, cum impleteste viata mamei cu cea a pruncului, cum reorganizeaza totul pe dinauntru astfel incat copilul sa iti fie imprimat in fiecare celula si sa nu mai poti fi ca inainte pe veci! E uimitor, caci si daca ma duc pana in bucatarie, ma misc cu viteza luminii, astfel incat sa ma intorc langa aroma ta de nou nascut, sa iti prind mana pe degetul meu si sa ma minunez de talpile tale minuscule.
Da, deseori imi vine sa urlu si sa plec la capatul lumii (aici puteti citi un articol mai detaliat despre aceste momente), dupa multe nopti nedormite si zile mai grele… dar, la fiecare al doilea pas, ma intorc iar si iar la tine.
Oh, Dorule! Unde salasluiesti tu? In strafundurile sinelui, in milioanele de respiratii infaptuite pentru doi, in cantec si pantec, la granita unde se faureste iubirea de o viata, intre noapte si zori, acum si perpetuu. Apartii viitorului si inceputului timpurilor. Te accept.
Dorul meu neastamparat,
de iubire s-a-mbatat,
Dorul meu!
Ioana Doicila Dobre