Acum cateva luni am calatorit in Irlanda. Asa cum imi place mie, am fost in sate mici, aproape necunoscute, pe insule abia locuite, la evenimente si serate artistice sau muzicale, in locuri pentru localnici si, in linii mari, desprinsa de telefon, social-media, notificari si conexiune cu lumea asta mare. Mai mult natura, apoi iarasi natura. Si pentru a-mi indeplini un mare vis, de a savura un retreat de scriere creativa si vizitat locuri celtice sacre.
Intr-o seara, cand ploaia rapaia frenetic am ajuns la The Music House de langa Doolin, unde vin localnici si canta in sufrageria unei gazde. Se achita o taxa modica, primesti vin si aperitive si apoi, doar te bucuri de muzica buna, cantata cu suflet, de oameni pasionati de ritm, de conexiune umana, de simplitate. Am stat pe canapea, langa semineu, admirand o trestie plimbandu-se in vant in gradina si ascultand un irlandez haios, cu accent aproape de neinteles, cantand de simteai ca isi lasa inima sa zboare prin camera. Si, intre melodii, povestea cum era viata in Irlanda acum 30, 40, 50 de ani. Savuros. Savuros pe deplin.
Langa mine era o doamna care isi serba ziua, mi-am dat eu seama dupa tortul surpriza pe care l-a primit si din incantarea cu care a suflat in singura lumanare de pe el.
Fascinata de faptul ca a ales sa isi serbeze ziua de nastere, singura, in acest context, am intrat in vorba cu ea. Toata pauza am povestit. Apoi, si dupa eveniment. Asa am aflat ca implinea 63 de ani, ca era americanca, ca s-a mutat in Irlanda acum trei luni pentru o perioada nedeterminata.
Deja, curiozitatea mea devenea din ce in ce mai nerabdatoare. Am intrebat-o ce a determinat aceasta decizie?
Raspunsul ei, total neasteptat, mi-a ramas in minte, ganduri, suflet, in intreaga mea fiinta… mult timp dupa aceea. Inca mai e prezent in mine.
Cu ochii ei albastri, imbatraniti inainte de vreme, si cu un aer trist-fericit, mi-a spus:
– “You know Alina, I was always somebody’s! For the first time in my life I do something for myself. (Alina, intotdeauna am apartinut cuiva. Pentru prima oara in viata mea fac ceva pentru mine insami.)
– …
– La inceput am fost fiica parintilor mei, sora pentru fratii mei mai mici, apoi am devenit sotie prea devreme, apoi mama pentru copiii mei. Pe acest drum, nu m-am intrebat decat rareori ce imi doresc cu adevarat, eu, eu, inauntrul meu. Am fost prinsa intr-un vartej, de a fi o fiica intelegatoare, de a fi o sotie ca la carte, o mama permanent acolo pentru copiii ei, de a fi o angajata de neinlocuit, de a fi asa cum toti isi doreau sa fiu. Chiar si cand imi era greu, continuam, pas cu pas, in a fi o piatra de temelie pentru toti cei din jurul meu. Nici nu mi-am dat seama cand am cioplit atat de mult din mine, ca sa fiu pe placul tuturor, incat am devenit de nerecunoscut. Chiar si pentru mine insami. Asa ca, iata-ma acum, fara parinti, in plin divort, cu copii mari, mutati la casa lor, intrebandu-ma: “Si eu, cine sunt?”, “Si eu, ce imi mai doresc de la felia asta mica de viata care mi-a mai ramas?”
– …
O ascultam ca in transa, era atat de sincera cu o complet necunoscuta, dezarmant de vulnerabila, incat mi s-a parut ca este de fapt, extrem de curajoasa. Nu poti fi vulnerabil, fara a fi si curajos in acelasi timp.
– Ajunsesem sa ma ocup de atat de multe detalii inerente ale vietii, de la permanenta curatenie prin casa, gatit pentru familie, teme pentru copii, ajutat sotul cu firma lui, facturi, detalii administrative urgente la acel moment, haine de spalat, de aranjat, scoala… incat nu m-am oprit decat peste 40 de ani. Si m-am intrebat: “Si eu pentru mine, doar pentru mine, ce am facut in acesti 40 de ani?” Nu am fost in nicio vacanta singura sau cu prietenele, m-am indepartat de prietenii mei pentru ca nu ii placeau sotului, nu am invatat ceva nou care sa ma fascineze. Cand si cand ma mai retrageam intr-o carte si savuram momentele de tihna.
– Ai fost nefericita in acesti ani?
– Ma bucurau momentele in familie, imi iubesc copiii si sunt mandra ca am putut sa le fiu alaturi. Nu am fost nefericita, insa ce vreau sa spun este ca as fi putut, din cand in cand, sa ma pun si pe mine pe primul loc. Sa imi urmez o parte din visuri, sa ies mai des cu prietenii dragi sufletului meu, sa plec intr-o vacanta singura. Ne pierdem uneori in sirul nesfarsit de activitati zilnice, care acum, uitandu-ma retrospectiv, imi par inutile. Si pentru ce? Stii tu Alina… nu cadea cerul, nu se destrama familia, nu se schimba probabil nimic dramatic, daca as fi invatat mai devreme ca si eu sunt importanta. Ca daca bateriile mele sunt incarcate, am mai mult de oferit celorlalti. Daca eu sunt fericita si pozitiva, zambetul meu va fi contagios si pentru cei dragi. Ca fiind eu bine, pot oferi “the best of me” si nu “what’s left of me”.
– Te inteleg. Te inteleg mai mult decat crezi!
M-a intrebat ce caut eu in Irlanda. Si i-am povestit, ca am fost la un retreat de sapte zile de scriere creativa, ca e un vis pe care il am viu in mine de ani de zile. Ca am lasat copilul cu bunicii, sotul este pe Athos si eu am ales sa fiu aici.
M-a luat atat de tare in brate incat am simtit ca o sa ma striveasca. Ma gandeam ca poate am suparat-o. Dar plangea si radea in acelasi timp. A spus ca sunt ca un cadou de ziua ei, ca se bucura enorm ca fac acest lucru pentru mine, ceea ce si ea si-ar fi dorit sa faca acum 30 de ani, dar a amanat prea mult. Ca nu e bucurie mai mare, azi de ziua ei, decat sa cunoasca femei care isi aduc aminte CA SUNT IMPORTANTE.
Da, cred ca nu intalnim oamenii in mod pur si simplu intamplator (desi asa pare), ci cu un scop, cu un rost. Uneori pentru un mesaj, alteori pentru bucuria prieteniei autentice, uneori pentru a cataliza schimbari majore, alteori pentru motive ce inca nu le intelegem. Cuvintele ei “I was always somebody’s” inca rezoneaza in mine, inca produc schimbari mici si constante. Pentru ca esential este sa apartinem inainte si inainte de toate, noua insine.
Vreau sa cred ca am invatat ceva din aceasta interactiune…
1. Date with yourself.
E un concept pe care l-am intalnit in cartea “The Artist’s way” al Juliei Cameron. Implica ca o data pe saptamana, timp de o ora, sa ai o intalnire cu tine insati. Fara nimeni alcineva, fara prieteni, iubit, sot/sotie, copii. Doar tu si tu insuti/insati. Poate fi ceva banal, ca plimbarea printr-un magazin de decor interior, poate fi sa stai o ora intreaga intr-o cada plina cu apa calda si spuma, sa mergi la un muzeu, intr-o padure, sa te pierzi intr-o librarie, sa savurezi un cocktail la un ski bar, sa faci ceva nebunesc ca saritul cu parasuta, sa mergi la un curs de pictura. Orice, orice! Doar o ora. Si doar tu!
Pare simplu, dar cumva, pentru noi oamenii, mai ales cei cu familie, cu copii, job, fuga-fuguta de colo-colo, devine o adevarata mission impossible. M-am straduit din rasputeri sa devina un ritual, l-am impachetat in mantia de “ora pretioasa” si orice fac, reusesc cumva sa se indeplineasca.
La inceput te simti stingher, atat de obisnuit cu forfota. Usor-usor devine atat de energizant si implinitor, te conectezi la tine insuti, incat idei firave si, apoi, alte idei, din ce in ce mai curajoase, sar pe o trambulina imaginara, despre cum ai dori sa mai petreci aceasta ora magica. Si, daca intr-o perioada nu o sa mai reusesti, chiar si o saptamana, o sa iti lipseasca si o sa tanjesti dupa o noua intalnire cu tine insuti/insati.
Incearca. Daca deja te-ai surprins spunand “Eh! de unde timp?” (asa ai facut, nu-i asa??), adu-ti aminte:
TU ESTI IMPORTANT/A!
Si mai gandeste-te ca o saptamana intreaga are 168 de ore! 168! O ora. Doar pentru tine. O ora. Doar pentru tine. O ora din 168. Ti se pare chiar asa mult? Jur, nu e capat de tara! Decat daca alegi tu sa fie!
2. Sa avem grija sa avem si persoane sau grupuri, carora le apartinem pur si simplu. Exact asa cum suntem.
Conversatia din The Doolin Music House m-a dus cu gandul la ceva ce citisem in cartea lui Brene Brown – The Gifts of Imperfection. Despre diferenta dintre a apartine unei persoane/grup (to belong) si de a te adapta unei persoane/grup (to fit in). Daca, in primul caz, te simti acceptat asa cum esti, te simti tu insuti, in al doilea caz (to fit in) doresti atat de mult sa apartii, incat te schimbi, te comporti asa cum crezi ca si-ar dori ceilalti, lasi bucati din tine pe ici si colo. Noi rareori apartinem unui grup, deseori, din nevoia umana de apartenenta si validare, doar ne adaptam la ele. Chiar cu riscul de a pierde particele din noi, dorinte, firicele din personalitate si caracter.
Merita sa ne dam seama alaturi de cine suntem noi insine si alaturi de cine ne straduim din rasputeri sa fim acceptati, chiar si cu costul de a ne pierde pe noi insine pe drum. Traim totusi in lumea asta mare, facem parte din o groaza de grupuri, avem atatea palarii si roluri in care intram si iesim de zeci de ori pe zi. Insa, merita sa realizam care sunt acei prieteni, acele fiinte care ne inteleg asa cum suntem, care ne accepta si zic lucrurilor pe nume, cu care putem sa deschidem cufarul de fericiri si de suparari si sa simtim ca pe umarul lor putem sa varsam si o lacrima, la nevoie. Eh, pe acestia, tine-i aproape! De acestia ai grija. Relatiile umane, ca si florile, au nevoie de perpetua ingrijire. Nu te pierde in vacarmul vietii, fara a pretui prieteniile adevarate.
3. Importanta limitelor.
Noi romanii, suntem o cultura unde cuvantul NU este evitat. Auzi multi de Da si apoi dai de multa neseriozitate sau planuri anulate. Ne e frica si fugim de a spune NU de parca am omori pe cineva cu el.
Pentru mine e o lectie pe care o invat de ani. Sa mai spun si nu, cand nu vreau sa fac ceva, cand nu doresc sa ajung undeva, cand efectiv nu mai am resurse interne si am nevoie de o pauza. Am inceput sa reusesc, mai greu imi este in nucleul familial. Dar invat. Si aplic.
Este vital pentru energia noastra sa cumpanim si sa alegem mai constient daca dorim sau nu un lucru, o actiune etc. Daca este in concordanta cu cine suntem, cu valorile si prioritatile noastre, cu timpul nostru, pe care oricum il ciopartim in o mie de directii. Da, am descoperit ca spunand NU pe ici si colo, am castigat timp. Sa il petrec cu mine insami, sa il savurez cu familia mea, sa ma plimb prin natura si sa ma incarc, sa dorm, sa visez.
Cand primesti o viitoare invitatie, cand calendarul urla la tine ca nu mai ai timp sa respiri… scoate lupa si vezi daca chiar merita sa te imparti atat de mult. Daca merita sa nu mai ai timp de nimic, incarcand din rasputeri sa faci totul.
“Nu am timp” este un MIT!!! Timp avem. Toti. 24 de ore intr-o zi! Insa modul in care prioritizam si valorificam aceste ore face diferenta! Cea mai facila metoda de a-ti da seama unde iti sunt valorile, verifica CALENDARUL SAU/SI CONTUL BANCAR! Ele nu vor minti niciodata!