I-am zis sotului: “Dragule, sa nu iti faci nicio grija, cu mine nu te vei plictisi niciodata!”

Deschid frigiderul. Ma uit mai bine, caci ceva pare complet nelalocul lui. La propriu, de data aceasta. Era un pampers de-al fii’mii, plin. Am incercat zile intregi sa imi dau seama cum a ajuns acolo, nu am reusit nicicum. Am observat, in paralel, ca borcanul cu hummus, abia pregatit, era la cosul de gunoi. Altcineva nu avea cine sa fie vinovat de nazdravania aceasta, caci bebe nu se misca de la locul lui inca, sotul era in delegatie si altcineva nu calcase pragul casei.

C’est moi! E clar!

Eh! am zis. Oboseala. Dar chiar asa, nici ulterior sa nu ma gasesc responsabila, in vreun ungher departat al mintii, pentru faradelegea aceasta!

Peste ceva timp, gasesc intamplator cheile de la intrare, pe care evident ca le cautam disperata de ore intregi, in cutia cu bilute de detergent lichid. Bebe tot mic ramasese, eu iarasi ma mustruluiesc oripilata, caci incepeam sa devin caz de analiza curand.

Acusi cateva zile, dau sa imi pregatesc substanta pe baza careia functionez dimineata (mult zis, caci se pare ca realitatea imi dovedea altceva), cafeaua! Pun apa la fiert, umplu 2 linguri cu varf, na! sa fie tare. Amestec bine. In paralel, sa ii fac biberonul Arianei, caci era deja ora de somn, implicit ora de savurat cafeaua si linistea (scurta ora oricum, caci bebelusii au un ceas elvetian implantat sub piele si ori dorm doar 30 de minute ori, fix pe fix, 45 de minute, nicio secundica in plus). Pun alta apa la fiert, completez cu asa-zisul lapte praf, amestec bine… si na dambla! Laptele ei era negru ca sepia, cafeaua mea alba ca ingerii. Dau doua palme, metaforic, slava cerurilor, intrusului care ma posedeaza si imi ia mintile. Nicio milisecunda, cand lingurile erau pline si asteptau, bine mersi, in aer, presararea lor in ibric nu au strigat la mine: “Femeeeeieeeee, baga-ti mintile in cap!”.

Dar in ce cap si ce minti? Caci din timpul sarcinii si, grav agravat, dupa nastere, ma simt de parca cineva mi-o ciomagit bine, bine de tot, fiecare neuron in parte, exact asa cum ai face cu un ou amenintat de un ciocan.

Mai sunt multe adunate de-a lungul lunilor, dar pe unele nu le pot asterne pe aici, sunt prea penibile! Jur!

Intr-o noapte, buimaca de somn, visand ceva (probabil vreo destinatie exotica), aud ca plange copilul langa mine. Ma intorc si incep sa o mangai pe cap si sa o linistesc, ssshhhh-ind semi, mult prea semi-trezita. La un moment dat se ridica sotul intr-un cot si ma intreaba: “Alina, ce faci? De ce ma mangai pe cap noaptea cand plange copilul?”. Na!, da-i raspuns. Pertinent macar pe la tiv. N-am gasit, am murmurat eu ceva si am cautat copilul in cealalta parte, in patutul ei.

Nici inainte nu eram vreun exemplu de conduita regala, varsand mancare pe mine aproape de fiecare data cand ma imbracam in alb, cu o regularitate demna de consemnat. Colegele mele isi adunau contractele de munca si foile importante, cand vedeau ca intru, caci din greseala mai spargeam vreo vaza cu flori sau ce mai gaseam. Am un corp care nu vrea sa asculte, cand ii zic sa se uite in jur si sa se adapteze. De aceea imi e frica sa intru in orice magazin cu portelanuri sau obiecte scumpe. Fara sa vreau, ating cu varful cotului ceva si zbang! Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand trec dintr-o camera in alta, deseori ma lovesc fie cu cotul, fie cu vreo alta parte a corpului de toc. Zici ca se stramtoreaza doar ca sa imi faca in ciuda!

Acusi aproape un an, ne pregateam de prima noastra calatorie lunga cu masina, de vreo 7 ore, pana in creierii muntilor din Romania. Deretic la bagaje vreo cateva zile, sa ma asigur ca nu uit nimic. Aveam si un excel sheet, la care tot recurg la fiecare plecare de atunci incoace. Cu cateva minute inainte de granita imi zice sotul sa ii dau pasapoartele. Am inlemnit. M-am pietrificat si imi auzeam creierul care se agita cautand amintirea ca eu chiar am pus pasapoartele in bagaj. Tu Alina, clar ca le-am luat, imi ziceam. Cautam febrila in rucsac si panica. Paaaanica! Nu erau. Panica si dincolo de ochelarii lui, cand a oprit masina pe marginea drumului si mai ca se lua de par si si-l smulgea. Cred ca daca era altoit din alt material, imi zicea vreo doua, dar diplomat si cavaler cum l-am ales, a tacut malc si se uita la cer. Ce facem acum? Deja am strabatut 5 ore cu un bebelus de 6 luni. Mare lucru! Mergem inapoi? Stam? Ce? Ce? Mie imi venea sa ma bat singura, ati avut vreodata acest sentiment? M-as fi batut raaau! Norocul face ca avem chei lasate prin prieteni, nu de alta, dar m-am inchis in afara casei deja de 4 ori in 4 ani, asa ca avem vreo 3 chei back-up imprastiate prin Viena. Si de fiecare data se intampla patania cand era sotul in delegatie si chei de rezerva inca nu aveam. Asa ca am tot dormit pe la prieteni, auto-invitata. Revenind la oaia noastra cu pasaport, tot norocul face ca o prietena urma sa vina pana la Sibiu, cu trenul, asa ca ne-a salvat pana la urma.

Dar recunosc ca mi-a mai venit inima la loc, tot aud ca nu as fi singura mama care simte ca a ramas atat fara memorie, cat si fara putere de judecata (sa nu mai zic de putere de a face calcule matematice, care candva erau totusi floare la ureche). Prietena mea mi-a povestit ca, intr-o noapte, a auzit copilul plangand in cealalta camera, a fugit spre el si, abia ajunsa pe la etajul unu, a realizat ca nici la copil nu a ajuns (oare ce facea pe palier, la 2 noaptea, in pijama), dar ca s-a si incuiat singura in afara apartamentului, caci avea usa automata. Da si suna la usa si explica-i sotului ca de fapt cautai copilul :)).

O alta prietena si-a uitat copilul in carut la supermarket, si-a adus aminte cand a ajuns in parcare. Da-i fuga si cauta-l disperata, macar de si-ar fi amintit pe ce culoare l-a lasat. Da, gluma, gluma, unele sunt haioase, altele serioase! Asta imi aduce aminte de ziua cand mi-am luat fetita de la gradinita si, incantata de zile mari, ca mergem in padure la picnic ca fetele, o pun repede in scaunel si hopa! la drum cu noi. Abia cand am scos toate cele din masina, inclusiv copilul (no worries!), am realizat ca uitasem carutul pe trotuar. Da-i, baga iar totul in masina, monteaza copilul in scaun (care zici ca e arici si e facut din jar aprins) si da-i bice inapoi. Noroc ca in Austria, de obicei, lucrurile chiar raman unde le lasi.

Cred ca as avea material de un roman si jumatate, dar, dupa cum va ziceam ca memoria nu mai este punctul meu forte, nici pe acestea nu mi le mai aduc aminte.

Oricum ar fi, dragi mamici, daca scapati din mana tot ce prindeti (ca mine cu sticla de ulei acusi vreo 3 zile, de a trebuit sa frec vreo ora sa scap de el. Era si plina, conform legilor lui Murphy!), uitati de acum pana… acum… ce doreati sa faceti, daca boacanele se inmultesc ca ciupercile dupa ploaie si simtiti ca femeia de dinainte… a disparut… complet aproape… nicio grija! Cica ne revenim! Unii mi-au zis ca imediat dupa ce incetez alaptarea. Dar, de unde! 6 luni si niciun atom sau farama cuantica nu s-a clintit inapoi in capsorul meu.  Nu stiu cand, nu stiu cum (ca la mine se simte ca ar fi ireversibil si cu efecte pregnante chiar si in viata urmatoare). Dar cica e speranta!

Ah, mi-am mai amintit una, tot adunata de prin vecine cu bebei. Prietena mea avea pe aragaz tot timpul o craticioara in care incalzea exclusiv apa pentru biberonul fetitei. Intr-o zi, era deja plina cu apa, o incalzeste, pregateste biberonul, verifica pe incheietura mainii temperatura si, salvata de ingeri, noroc sau mai stiu eu ce, da sa guste. Ciudat, avea gust de crenvursti. Mai sa fie! Ia procedura de la capat, alta cratita, alta apa… iese bun! Cand colo, isi aduce aminte ca in noaptea dinainte, manata de foame, si-a fiert crenvursti si i-a mancat in toi de luna plina. Cam tarzie amintirea, dar macar a venit!

Acusi, una patita de mine in timpul sarcinii. 5 luni doar, dar burtoi de 8 luni. Ma pregateam de ultimul city break cu o prietena, stiind ca urmeaza o perioada de seceta in acest domeniu. Ne pregatim sa mergem la plaja, in Malta, si sa ma fac si eu fina pe picioare, if you know what I mean. Chin si iar chin, caci era complicat deja cu aplecatul. La plaja, in timp ce savuram briza si povestile cu amica mea, ma uit la picioare. Unul epilat, al doilea ba! Ce Dumnezeu, caci eram ferm convinsa ca le-am dovedit pe amandoua! Eh, ce sa vezi! Aveam un picior neepilat si unul epilat de doua ori!

Gata! Mi-am mai amintit una! Nu sunt mare fan oua fierte, dar in sarcina dubioase mai sunt gusturile! Da si fierbe la ele. Asez frumos ouale in farfurie, aduc totul pe masa, ma apuc de festin si cand sparg oul… soc! Era crud ca abia ouat. Pusesem pe farfurie alte oua, direct din frigider! Logic, nu?

Dar miscarea aceea tipica de mama o stiti? Arata ca un dans de electro music, miscare ritmica de pe un picior pe altul, uneori acompaniat de un Shh! Shhh! Intr-o seara dormea deja Ariana si ii gateam sotului cina (ceva trebuie sa fac si eu bine pe lumea asta). Dupa vreo 20 de minute de amestecat prin cratita, am realizat ca shhhhshhhiam cartofii si ma balanganeam de colo-colo incercand sa o adorm pe asa-zisa Ariana din marsupiu. Doar ca ea era bine mersi in camera ei. Iar eu gateam cu un marsupiu gol atarnat de mine, pe care mi l-am pus dupa ce am adormit-o pe ea. God Graceeeee! Acusi ca le scriu, chiar imi dau seama ca e grav!

O prietena imi povestea cum intr-o zi nu isi gasea telefonul. Da si cauta prin toata casa. La un moment dat ii vine o idee geniala. Geniala, va zic! Sa se sune pe sine insasi de pe telefonul pe care il avea in mana. In primul rand oricum nu e posibil, dar asa… sa cauti ceva ce e tot timpul la tine in mana, si sa nu iti dai seama, nu e chiar asa simplu! Asta e similara cu perioada cand purtam ochelari si ii tot cautam, fara sa realizez ca ii aveam deja pe nas! Si nu, nuuuu eram nici insarcinata si proaspata mama! Tot de pe vremea aceea, conducand febril prin Bucuresti ca sa ajung la o intalnire business, muream de sete. Vad o sticla de apa in spate, o adun cu greu din prima linie a masinii, iau o gura generoasa si o scuip cu graba pe tot bordul. Tocmai bausem primul meu cocktail de spalat parbrizul, de am avut senzatia ca daca suflu in aer o sa fac baloane de sapun vreo 2 zile.

Hai, sa fie cu zile mai bune si mai putine boacane! Desi, recunosc, ca acestea mai pipereaza existenta dominata de Pampersi si altele din aceeasi categorie.

I-am zis sotului: 

“Dragule, sa nu iti faci nicio grija, cu mine nu te vei plictisi niciodata!”

 (sper doar sa reziste el o viata intreaga cu una ca mine, shhh, ramane intre noi!)