In vechi calesti ne plimbam. Doar tropotul cailor, pe pietrele strazilor se auzeau. Si bubuitul inimilor noastre care stiau ca nu se vor mai revedea. Vreodata. Vorbeam, desi buzele nu ni se miscau si niciun cavant nu era pronuntat. Vorbeam cu ochii, ferestrele sufletelor, cu sufletele. Stiam. Da, iubirea era acolo, de nedescris, pufoasa ca primavara in boboci.
Dar vremurile ne erau potrivnice. Urma a se termina. Ciudat, nici nu incepuse. Dar se simtea, ca si cand fusese nu doar un vis, ci pura realitate. Carliontata si tresarind, ca cerneala sub penita naratorului. Caligrafica mai e viata asta! Se asterne, se prafuieste, se scutura de mantii si revine la nou. Iar la noi, toate acestea se asaza indosariat haotic, sub forma de amintiri. Sau poate ca teancul de clatite gatite de dimineata. Amintire cu gem de prune, alta cu gem de caise… toate, adunate in sul, ca si pergamentul, ca dovada ca ceva, ceva, se scurge prin noi, cu fiecare experienta. Ca o seva de trait, inspre lumina.
Paduri, Ungaria… spre Austria ne indreptam. Iti ceri iertare. Pentru nimic, doar ca nu a fost. Sa fie. Sa fim. Ai ales deja, e irevocabil. Deja palaria iti e asezata pe crestet si manusile sunt puse pe maini. E frig afara. Si in suflet e rece. Ingheata cu cat te departezi, o sa fie nevoie de multa iubire sa se retopeasca totul. Sau nebunie, impachetata in zori de zi si in campuri de flori salbatice.
Decenii se scurg si ne reintalnim, eu – in papuci de vara si rochie inflorata, tu – limpede, descins dintr-un taxi. Savuram o cafea si ne povestim. Tu ma saruti pe incheietura mainii si, in spatele tau, cateva lacramioare se zburlesc intr-un nou puf de parfum, ce seamana cu odorizantele de masina. Ma inviti in viata ta si orizonturi in doi se picteaza pastelat… asa, in acuarela. Acum a inceput.
Regasire. O caleasca. Doi.
“Adevarata iubire incepe de acolo de unde tu
nu mai astepti nimic in schimb.”
Antoine de Saint-Exupery