Astazi am avut o intalnire cu moasa Tamara, care sper sa imi fie alaturi la cea de-a doua nastere. Avand la dispozitie mai bine de o ora, am povestit mult. Mult si profund.

Inainte sa intru in subiect, simt nevoia sa pun accentul pe faptul ca in Austria moasele au un rol absolut crucial la nasteri. Fiecare spital are moase de garda, mare parte din nasterea naturala este asistata de ele. Iti sunt ajutor, sprijin feminin, calauze, surse de informatii.

Pe Tamara am cunoscut-o la prima nastere, era de garda in ultimele opt ore de travaliu. Si m-am indragostit de felul ei relaxat de a fi. De caldura si increderea pe care le degaja –  castigate in cei 25 de ani de experienta ca moasa – si pentru ca este o fiinta permanent  preocupata de dezvoltarea personala si spirituala.

Am rugat-o sa imi impartaseaza din experienta ei ca mama a unei adolescente de 19 ani, ca moasa, de un sfert de veac, ca sotie, de 30 de ani… si nu mica mi-a fost mirarea, sa descopar atat de multe asemanari intre mine si ea – de gandire, de traire, de alegeri, de a ne asterne viata – mai ales cea de cuplu si cea de familie.

1.

O familie unita inseamna un nucleu puternic.

Inca de la inceputul calatoriei noastre ca parinti, zise ea, am decis, eu si sotul meu, ca noi vom fi intotdeauna cei mai importanti, unul pentru celalalt. Si nu in sensul negativ, egoist… ci ca, indiferent de ce ne va aduce viata, lapte si miere sau nori densi si tornade, vom cauta sa ramanem uniti. Sa ramanem o echipa. Sa ramanem sambure, nucleu, centru gravitational pentru noi si, adiacent, pentru copiii nostri.

Prea des, mai ales in zilele noastre, cand atatea cupluri divorteaza dupa ce au copii, primesc confirmarea ca degeaba punem copiii pe primul loc, inaintea relatiei. Pentru ca, daca familia se destrama, nu le facem niciun bine. Ba din contra. Oferindu-le atentia noastra completa si totala, in detrimentul relatiei si a iubirii partenerului, le rapim sansa de a vedea o familie unita, in armonie.

Asa ca, pentru mine, ordinea importantei este: sot, apoi copil. Iubirea nu e divizata, e plina, pentru fiecare in parte.

2.

Copiii vor intensifica ce este deja in cuplu.

Daca relatia scartaie, degeaba visezi ca un copil va va uni, pe veci, intr-o bula magica de iubire, continua Tamara. Chiar din contra. Acolo unde e o fisura, ea se va mari. Acolo unde sunt teme de discutii aprinse sau mocnite, dar nerezolvate, ce sa iti zic?, se vor accentua!

Pe fond de oboseala constanta, de nopti (multeeee) nedormite, de boli ale copilariei, probleme financiare, griji, apoi viata cu adolescenti in casa sau atatea care pot aparea intr-o familie…, nu te poti astepta ca relatia sa infloreasca. Decat daca partenerii aleg constient sa o ingrijeasca si sa o faca mai puternica ca oricand.

Asta nu inseamna ignorare, nu inseamna reprimarea emotiilor si trecerea lor cu vederea, acceptare fara sa fii de acord…, ci comunicare, comunicare, sinceritate, gasirea unui numitor comun. Si apoi iar, comunicare, comunicare, deschidere si intelegerea celuilalt, ce traieste el, cum se simte, de ce are nevoie pentru a se simti iubit, vazut, apreciat?

Nu. Nu e usor. Nu e usor deloc. E sisific uneori. Clacam alteori. Crede-ma. Ne stim de cand eram adolescenti. Am trecut prin multe. 30 de ani de casnicie. Furie, lipsa de intelegere, vorbit iar si iar, impulsul de a fugi la capatul lumii, tristete, dor de viata veche…, astea si inca alte mii de trairi vor bate la usa inimii tale. Si vor astepta sa faci ceva cu ele.

Daca e ceva ce am invatat pe propria piele, zise ea zambind, e sa nu le bagi sub pres. Sa nu te astepti ca se vor rezolva, candva, de la sine. Pentru ca nu o vor face. Doar vor veni mai puternice, mai intense, se vor aduna, se vor tot aduna. Si apoi, cand te vei certa de la un nimic, sa iti aduci aminte, ca nu de la nimic urlati unul la altul. Nu. Nu. Va certati de la ceea ce noi numim “monstrii ascunsi in dulap” – mai precis, tot ce nu a fost rezolvat, tot ce a fost ascuns, trecut cu vederea, dar nu uitat. Si cu cat trece mai mult timp peste monstrii astia, cu atat sunt mai feroce si te trezesti cu ei, aparand din dulap, cand te astepti mai putin.

Solutia, dupa umila mea parere, trecuta prin oceane interne de schimbari, vazand mii de femei devenind mame, este sa constientizam ce ni se intampla, sa fim atenti si la celalalt si la nevoile lui/ei.

Un copil poate uni uimitor o relatie, daca relatia se pune pe primul loc!

3.

Oferind… primim mai mult decat cerand!

Oferind iubire, atentie, o mangaiere, un cuvant de sustinere, o noapte de dormit fara intrerupere, cateva ore de liniste fara copil prin preajma… conduce la mai multa intelegere, empatie, deschidere din partea jumatatii. Si sansele de a primi inapoi ce avem nevoie sunt mult mai mari decat a cere, a cicali, a bate la cap, a te certa pe o mie de nimicuri.

Le-am incercat pe amandoua, sunt patita, Alina! Am cotit la un moment dat, slava cerurilor, pe drumul cel bun. Si se observa diferenta!

4.

Importanta timpului exclusiv pentru cuplu. Si a timpului pentru noi insine!

Dupa cum iti spuneam, o casnicie este un lucru minunat. Dar cere si munca. Dedicare. Lucru cu sine. Intelegerea celuilalt.

Ne-am facut un obicei, eu si sotul meu, ca, o data la ceva timp, sa povestim, sa scriem, sa reflectam. Ce ne face fericiti, cum putem sa ne incarcam, ce ne aduce bucurie? Da, familia este o mare sursa de fericire si implinire. Dar, in egala masura, si de oboseala. Fizica. Si mai ales emotionala si mentala!

Am facut liste cu dorinte, cu ce ne entuziasmeaza, ce ne place sa facem? Am luat calendarele. Si ne-am planificat ore pentru noi insine, independent de tot si toate. Ore in care fiecare este doar cu el insusi. Timp de citit pentru mine sau o alergare,  un ski pentru el sau o bere cu prietenii si un baschet. Ce conteaza! Fiecare are coltul lui de liniste, priza de la care sa se incarce. Bucuria de a nu fi doar tata, sot, fiu, sef, angajat etc. Iar eu, bucuria de a nu fi doar mama, moasa, sotie. Libertatea de a fi cu tine insuti. Si entuziasmul care te insufla. Si pe care il aduci inapoi acasa, in familie si este contagios!

Apoi, ne-am gandit de ce avem noi nevoie ca relatie? Ce reinvie pasiunea? Ce ne conduce sa fim mai empatici unul cu altul? Cum sa facem ca relatia sa fie axata pe conexiune si nu pe putere/ dreptate?

Asa am decis, acum cateva decenii in urma, sa facem in fiecare an o vacanta mare, undeva, doar noi doi. Iar fiica noastra sa petreaca timp cu bunicii, care au si ei rolul lor, enorm, in viata unui copil. Dar asta e o alta discutie.

Apoi, din cand in cand, un city break sau un weekend prelungit la ski sau in natura, la un spa sau intr-un oras nou, tot asa, doar noi. Mai avem nevoie si de o cina romantica sau o plimbare mana in mana, o data la o saptamana, maxim doua. Sa vedem cum suntem, sa povestim despre ultimele zile, sa ne recalibram. Si da roade. Magice aproape.

Pentru noi, cand fiica noastra era doar un bebelus, a mai functionat sa ne impartim diminetile de weekend. Fiecare isi alegea una si avea libertatea de a incepe cum doreste ziua. Sport, citit o carte in pat, intalnit cu o prietena la cafea… ce conteaza. Senzatia ca mai avem si dimineti pe sufletul nostru este un sentiment divin. Iar celalalt partener are sansa de a petrece “timp special”, neintrerupt cu copilul, pentru a crea o relatie mai trainica.

“Acestea sunt doar cateva exemple, Alina”, continua ea. Variante sunt multe, depinde de fiecare cuplu cum este, cum isi petreceau timpul inainte de a avea copiii. Cuplul e o prioritate. Nu un moft. O prioritate.

Evident, avem milioane de clipe savurate in trei, alaturi de fiica noastra: seri, weekenduri, vacante, in care sa fim impreuna, sa ne jucam, sa radem. Momente de simtit acea iubire dincolo de limite pentru copilul tau, momente cand iti vine sa plesnesti de mandrie, o sarutare sau o mangaiere, cand te astepti mai putin (mai ales de la o adolescenta), de zambete stirbe si manute in miniatura care se prind de gatul tau (ce dor imi este de ele, zise ea nostalgica). Nestemate de secunde si minute, fara de care viata noastra nu ar fi la fel de implinita.

Adu-ti aminte: Inaintea lor… am fost doar noi. Ai grija de cuplu, ai grija de nucleu, de centru. Reprezinta TOTUL. 

5.

Aranjamentele de somn.

Poti sa ma consideri conservatoare sau oricum… dar, pentru mine, ca pentru majoritatea austriecilor, patul matrimonial este patul pentru mine si sotul meu. Si atat. E ca un lacas, un templu. Locul nostru.

Sunt de parere ca fiecare e diferit si fiecare parinte merita sa caute si sa gaseasca solutia care functioneaza pentru ei, ca familie. Nu cred in solutii generale. Nu cred ca ceea ce functioneaza la mine, va functiona si la tine… sau invers. Sunt o mare, mare promotoare ca fiecare sa isi caute propriul ritm, propriile solutii. Si sa fie impacat cu ele.

La noi, solutia a fost patut pentru bebelus lipit de al nostru pentru cinci luni de zile si, dupa aceea, mutat la ea in camera.

(La fel am procedat si noi si, paradoxal, de cand am mutat-o pe fiica noastra in camera ei si am facut training bland de somn, a dormit  si inca doarme mult mai bine. Mai nou, neintrerupt, 11-12 ore, cu exceptia noptilor cand e bolnava.)

O alta regula in casa noastra, a continuat Tamara, a fost ora de culcare fixa. Cat a fost bebelus si toddler, a fost 19:30-20:00. Apoi a crescut la maxim 20:30. Pe timpul scolii 21:00. Adolescenta fiind, maxim 22:30 si trebuia sa fie la ea in camera. Atatea studii am citit si atatia copii am observat, incat crede-ma, este o mare, mare corelatie intre somnul devreme al copiilor si dezvoltarea creierului lor, precum si performantele lor scolare si echilibrarea emotionala.

In plus, aceasta ora de somn, aplicata in proportie de peste 90%, ne-a oferit timp pentru noi insine seara, sa povestim, sa ne adunam fortele, sa citim, sa povestim cum ne-a fost ziua. Si sa ne pregatim pentru o noua zi. Nu as fi dat timpul nostru de seara, dedicat fie cuplului, fie pentru a face ceva pentru noi insine… pentru nimic in lume! NIMIC!

6.

Dupa ei… vom fi iarasi doar noi.

Fiica noastra deja a plecat la facultate. In viitor se va indragosti, va explora poate lumea, isi va crea propria ei familie.

Daca nu am fi ingrijit relatia noastra, a mea si a sotului meu, iti dai seama cum ar fi fost pentru noi acum? Impreuna, dar in singuratate? Aproape fizic, dar indepartati emotional? Acum nu fugim unul de altul, doar pentru ca, prea mult timp, ne-am ignorat si nu ne-am privit ca prioritati, jumatati esentiale dintr-un nucleu intreg.

Chiar din contra, planuim sa facem propriul nostru El Camino in Austria, vom merge, incepand din mai, timp de trei luni, peste 1.000 de km, pe jos. Vom porni de la Neusiedlersee si vom incheia aceasta aventura la Bodensee, in celalalt colt al Austriei, traversand Alpii.

Da, inca avem visuri comune. Abia asteptam sa petrecem aceste trei luni, clipa de clipa, impreuna. Pentru ca am pus relatia noastra intotdeauna pe primul loc.

7.

Puterea exemplului.

Noi nu crestem copii, ci adulti. Modelam destine si ei ne modeleaza pe noi. Insuflam valori, principii, exemple…

Multi copii, mult prea multi copii au crescut in familii in care parintii au stat impreuna “de dragul lor”, s-au certat in spatele usilor, uitand ca si peretii au urechi, crezand ca ai lor copii nu vad, nu SIMT, nu aud.

Eu nu i-as subestima. Mici de statura, dar mai perspicace decat multi adulti. Copiii privesc, simt, reflecta si imita. O viata intreaga mi-am dedicat-o mamelor, nasterilor, copiilor. Am adus pe lume cateva mii.

Crede-ma cand iti spun… Iubirea parintilor, aia adevarata, le va conferi incredere si va seta un exemplu pentru ei… atunci cand vor ajunge si ei la vremea indragostelii. Le va da un sentiment de siguranta si vor avea curaj sa isi lase “aripile” sa se desfaca. Un tata si o mama care se iubesc si care isi arata asta, care isi iau timp pentru ei, in acceptiunea mea despre viata, reprezinta o imagine sanatoasa, constructiva pentru copiii nostri. Un exemplu. Un mod de viata.

“Pentru a intelege cu adevarat iubirea parintilor tai…

e nevoie sa ai proprii tai copiii si sa devii si tu, la randul tau, parinte.”

Henry Ward Beecher