Imagineaza-ti ca alergi la un maraton. Primul din viata ta. Simti ca iti dai duhul la fiecare kilometru. Dar ajungi la final, cu chiu cu vai si mare iti e uimirea cand realizezi ca esti nevoit sa continui inca un maraton. Dupa ce il termini si pe acesta, efectiv tarandu-te in genunchi si coate, ca mai incepe inca unul. Si tot asa, ca in povestea lui Sisif. La nesfarsit.
Ei, cam asa am simtit eu ca a fost perioada imediat dupa nastere (aici, articolul despre nasterea naturala a fiicei mele in Austria).
Tot timpul am vazut poze cu mamici surazatoare si copii, abia nascuti, dormind lemn. Am auzit povesti despre cat de uimitoare este perioada cand iti tii, efectiv, in sfarsit minunea in palme. Cat de implinitor este sa alaptezi si sa ii simti trupul mic si cald, la pieptul tau. Cat de fascinanta e fiecare zi din concediul maternal.
BULLSHIT. Ma scuzati, nu m-am putut abtine. Mai precis, da, e asa, dar pentru mine a reprezentat cam 3% din primele luni de viata ale copilului nostru. Restul de 97% a fost cam asa: par valvoi, plans din orice de x ori pe zi, trezit noaptea din 30 in 30 de minute, chinul chinurilor alaptand cu sani plini de rani sangerand, pompe electrice (pe care le urasc mai mult decat orice in viata) si congelatoare pline de lapte matern, biberoane si un sterilizator care a devenit piesa de rezistenta in bucatarie.
Urlete peste urlete de la colici si neputinta sau nestiinta a ce sa mai incerci, ca sa le linistesti, in timp ce toata lumea se uita la tine ca la Mesia, asteptand sa stii ce sa faci, caci de! esti mama.
Dureri de spate (cand coloana mea se intarea din nou dupa nastere) si incercand totusi sa alaptez, desi abia stateam in fund. Culcat nici nu se punea problema, bebe refuza categoric. Nu e nimic mai nimicitor pentru o mama decat sa isi simta pruncul zbatandu-se in bratele ei, urland neconfortata de nimic si nimeni.
Citit noiane de carti si dand comanda de alte zeci, sperand sa o gasesti pe Zana Minune, care sa te salveze din acest labirint neterminat de necunoscute.
Da, nu m-am asteptat! Nu mi-a spus nimeni ca rabdarea mea (si asa minuscula) va fi testata iar si iar, incontinuu, fara un dram de pauza, luni peste luni. O mama are nevoie de rabdarea tuturor oamenilor din lumea asta mare pentru a face fata unui bebelus plangacios. Poate cei care dorm si sunt cuminti sunt ceva mai usor de intretinut, dar ceilalti, veniti parca sa te puna, fara mila, pe marginea prapastiei, sunt o adevarata provocare (ca sa nu ii zic altcumva).
Oh si somnul… sau mai precis lipsa lui. Se stie de mii de ani ca una dintre metodele de tortura este sa il trezesti pe cel torturat la intervale scurte de timp, imediat dupa ce atipeste. Este ca si cum din toate milioane de neuroni, ti-ar mai ramane doar unul… si acela ciomagit bine bine de tot. Ca un ou pe care il strivesti cu o lovitura de ciocan. Trezirile nocturne perpetue, inainte sa intri si tu in starea profunda de somn sunt naucitoare. Umbli ca o naluca prin casa si prin viata, raspunzi anapoda la intrebari simple si logice, ajungi sa pui, ca mine, Pampers-ul in frigider si cheile la cosul de gunoi, sa torni apa clocotita la flori si apa rece in biberon, sa calesti banana copilului si sa ii pui ceapa (aia care ar fi trebuit sa ajunga in tocanita cu gust de banana) in fulgii lui de orez… si cate si mai cate. As putea scrie o carte de ce minunatii fac mamele private de somn.
E greu, e cumplit de greu, e tortura curata. Devii, fara sa fi ales, personajul principal dintr-un film de horror care nu se mai termina. Mai ales daca inainte ai avut o viata plina de libertate si experiente prin toate colturile lumii, te-ai deprins deja cu linistea, cartile si iubirea ta, cu a face ce vrei cand vrei.
Daca as da timpul inapoi, as trece iar prin chinurile acestea, pentru a-mi tine azi pruncul in brate, asa surazator si inocent. Asta e clar. Doar ca mi-ar fi placut sa ma fi pus si pe mine cineva in garda.
Am crezut ca o sa nasc si in secunda doi bebe va manca frumos, ca in reclame, de la sanul meu. Patru luni, patru luni de incercari si chinuri, cu moase si consilieri in alaptare alaturi ca sa dam de hac intrusului. Daca mai vad o pompa electrica, care se mai cheama si “de muls” (pfiu, mi se face pielea de gaina deja), cred ca o sa ma arunc cu o bata asupra ei, ca un luptator de wresling. Da, puteam sa zic: asta e! si sa o trec pe lapte praf. Dar nu si nu. M-am ambitionat si mi-am dorit enorm sa o alaptez. De ce oare nu e mediatizat ca peste 95% din femeile din lume intampina probleme de alaptare? E covarsitor acest procent!
Eu sunt un munte de optimism! Si, cu toate acestea, am fost la o respiratie departare de o depresie post-natala. Oare femeile care, din fire, sunt mai triste… ce sanse au? Am cazut emotional atat de des si atat de profund, incat ma cuibaream intr-un colt de camera si plangeam cu suspine. Am noroc ca mi-a fost jumatatea alaturi si, de fiecare data, a fost acolo si a stiut ce sa faca. De nenumarate ori m-am dus la debaraua cu bagaje si imi venea sa plec in lume si sa uit de tot. Dar cum as fi putut?! M-as fi intors chiar inainte de a inchide usa in urma mea, din dragoste pentru ai mei doi.
Nu vreau sa sperii pe nimeni, dar nici gogosi umplute cu dulceata nu vreau sa vand. Chox, Chox, Apricot. As fi preferat sa ma astept, macar 40%, la ce va urma. Poate ar fi fost mai usor… sau poate nu.
Maratoane zilnice de…
rabdarica, rabdare, rabdaroi.
Apreciez sinceritatea ta, Alina. Mda, pare că în locul fundelor roz a fost în schimb “putin mai” greu la inceput :). Privind în urmă, ce crezi că te-a susținut cel mai mult că sa treci peste cele mai mari încercări din primele luni? Mulțumesc!
Acum, ca au trecut 8 luni de la nastere, realizez ca tot magicul timp le rezolva pe toate. In afara de acesta, pe care nu prea il putem controla as enumera urmatoarele care pe mine m-au ajutat enorm:
1. Sustinerea sotului meu, care a fost carmuitorul momentelor grele si a preluat fraiele cu iscusinta. Nimic nu se compara cu empatia si intelegerea celui de langa tine, mai ales cand nici tu nu ti le mai poti oferi.
2. Ajutor extern. In cazul meu a fost mama, care a zburat special si a stat la noi o luna si jumatate. Faceam cu schimbul la ingrijirea Arianei, gatea, steriliza, dereca, ce nu facea draga de ea. Unele femei nu pot rezista in casa cu mamele lor, asa credeam si eu ca va fi in cazul nostru (fiind amandoua doua personalitati extrem de puternice), dar m-am inselat. Nimic nu se compara cu dragostea si grija mamei.
3. Povestea mea cu Ariana seamana cu cea cu oul si gaina. Sigur starile mele o influentau pe ea si invers, ca intr-un cerc vicios. Reuseam sa ies la suprafata cateva zile, apoi venea iar o tura de prapastie, oricat am incercat sa ma tin departe. Poate daca eram mai linistita ar fi ajut mai mult. Usor de zis acum, retrospectiv, greu la acel moment.
4. Plimbarile. Ma salvau deseori. Minim 3 ore pe zi, indiferent de vremea din decembrie – ianuarie ma plimbam prin parc cu ea in carut, bine infofolita. Am realizat ca dupa cele 3-4 luni de groaza, am facut propriul meu El Camino (visul meu de peste 10 ani) prin Schönbrunn, 600 de kilometri in total.
5. Grupul La Primul Bebe, infiintat de Atena Boca, imediat dupa nasterea fiului ei, din aceleasi motive care m-au determinat sa scriu acest articol. Aici am realizat ca, desi nu stiam, sunt atatea mame care trec prin astfel de momente. Nu m-am mai simtit asa singura, am realizat ca uneori, din cauza avalanselor de hormoni, la unele mame se intoarce lumea cu susu-n jos. Sunt sigura ca sunt si cazuri, multe, unde e totul frumos. E tot ce imi doresc pentru mame si pentru viitoarele mele experiente de dupa nastere.
6. Prietenele, cu care incercam sa vorbesc o data la cateva zile. Desi nu simteam sa ies din carapacea mea, am tras de mine, caci stiam ca sunt ancora mea catre viata frumoasa de dinainte si la care visam sa ma reintorc.
Mie primele 4 luni mi s-au parut a walk in the park 😀 Acum cu diversificarea, faptul ca nu vrea sa manance nimic din ce ma chinui sa ii gatesc, alergiile descoperite la lactate si albus, faptul ca ar linge toata casa cu mare pofta, in special cablurile si pantofii, ca trebuie sa o supraveghez in fiecare secunda sa nu dea cu capul, ca acum la 8 luni se trezeste din ora in ora noaptea, maraiala cvasi-continua (ohhhhh maraialaaa) ca tot timpul vrea altceva…and it will get worse cand va incepe sa mearga! :)) :((
Si noi tot la 8 luni suntem, la fel cu lins papucii de casa, cu tipat daca ies din camera , etc… dar mi se pare vis fata de primele luni… Fiecare bebelus e unic si o fi avand ei propria metoda de ne face fericiti si de a ne ajuta sa ne invatam lectia rabdarii 🙂 the easy way sau the hard way 🙂