De ce? De ce ma intreb?
De ce? De ce buzele tale mi-au ramas imprimate in amintire, iar zambetul, acel zambet al tau imi reapare in flash-uri nestinse in alcool, prin fata ochilor, in fiecare toi de noapte?
De ce? De ce gesturile tale mi se reveleaza in somn si ma trezesc lacrimand, cautandu-te pe langa mine… si realizand… ca tu… nu mai esti?
De ce? De ce timpul asta nu isi face treaba deloc si nu mi se vindeca nicio cicatrice din asta monstruoasa, de pe suflet? De ce… dupa atatea tic-tac-uri obsesive, eu te simt la fel, ca si cand nu ai fi plecat nicunde, nicicand?
De ce? De ce astept cu nerabdare clipa cand cheia ta va face click in broasca usii, iar tu vei aparea in hol, zambind si asteptand sa iti spun “Bine ai venit acasa… caci nicaieri nu e ca acasa?”
De ce? De ce dintre toti oamenii din lumea asta, tocmai pe tine te-au ales, acolo, la selectia din ceruri, sa ne lasi pe noi toti… aici, aprinzand lumanari si jelindu-ti fantoma prezentei?
De ce? De ce tu ma privesti de pe cealalta parte, in timp ce eu ma benoclez la vazut, imaginandu-mi invizibilul in care tu totusi esti vizibil…?
Oh! Tu!… ce ai fost bucata din mine candva… imi esti viu prin simturi si imi calatoresti prin vene, bucati din amintirile comune se developeaza rapid si sper… desart, as spune, sa le lipesc in ce au fost candva.
Culorile se estompeaza, dar durerea e mai acuta. Parfumurile se sting, dar dorul e atat de nevestejit. Vocea ta nu mi-o mai amintesc, dar te sun pe telefon obsesiv si ma rogi sa iti las un mesaj. Dupa ceva vreme… nici asta nu mai m-ai rugat, acum vorbeste un robot care nu te mai gaseste. Cuvintele, ascunse in privirea ta, nu mi le mai aduc aminte, dar fata si ochii tai mi-au ramas imprimate in inima.
In vraja acestei molcome respiratii, in lipsa ta, iti ingan numele si simt ca traiesc un nimic zaharisit, imprastiat prin secunde ticaitoare.
Da, te-am pierdut in flacari… dar te voi pastra. Ca un talisman in suflet, prin milenii, inaccesibil la fiorul infinitului.
“Ti-a trecut viata printre degete ca nisipul,
cand aveai forta sa o strangi in pumn.”
Chris Simion