Stau deseori si ma intreb cum e posibil ca din aceiasi doi parinti, aceeasi impletire de stramosi, gene si ADN, aceeasi educatie, casa, valori si mod de a creste odraslele… pot iesi doi copii atat de diferiti! Cum? Inteleg variatiile pe aceeasi tema, inteleg diversitatea personalitatilor… dar chiar asa, diametral opusi, ca ziua si noaptea, pamantul si apa, mana dreapta si piciorul stang?
Trei ani de zile nu am inteles mamicile care imi spuneau ca li s-a facut dor de bebeluseala. Fie ca incepeau sa bolboroseasca in chineza sau sa imi spuna asta, asa, cu acea voce putin pitigaiata si dulce, pe care o folosesti cand vorbesti cu copiii, era acelasi lucru. Un lucru necunoscut, o enigma, un mister codat. Sau m-am tot intrebat daca acel faimos bonding cu copilul tau chiar exista sau e doar un mit, alaturi de celelalte 1049722 de mituri care exista in universul parenthood-ului. Iar mamicile care afirmau ca a fost asa frumos la inceput, mai ca se plicitiseau in timp ce bebelusul dormea si gangurea cu ingerasii, caci mie primele trei luni mi s-au parut o permanenta perpeleala la foc mic, in timp ce eu ma simteam invartita pe rotisor ca un purcelus de lapte. Sfar, sfar, sfar.
Daca nu mi-as si promis, cand eram mica, ca eu nu voi avea niciodata un singur copil, ci doi… sigur, sigur nu as fi avut curaj sa ma mai urc inca o data in acest roller coaster. Am fost singura la parinti si mi s-a parut cea mai groaznica si solitara varianta de a copilari. Asa ca doi… doi… doi copii am avut pe lista de dorinte. Si doi s-au indeplinit. Alba si neagra, luna si soarele, urlete si zambete, metamorfoza si renastere.
Prima fetita, Ariana, a urlat un an de zile, de ni s-au incretit gandurile, emotiile si tot ce mai roia prin noi…, a doua, Amelie, rade si daca ii arati un deget. Dar nu oricum, ci asa cu toata fata si gurita stirba, de te topesti instant.
Prima a avut un senzor invizibil implantat pe undeva care, atunci cand dadea sa atipeasca, declansa alarma si se trezea dupa doar cateva minute. Bineinteles ca sa urmeze un nou sirag de urlete si maraieli. Eh! a doua adoarme uitandu-se la tine sau la o frunza adiind in copac, asa, pufarina, doar inchide ochisorii si asta a fost. Iar cand se trezeste si iti vede chipul, incepe sa rada din toata inima ei mica, totusi mare. Daca nu as fi vazut, nu as fi crezut ca e posibil.
Prima sarcina a fost extrem de usoara, nu tu greturi, nu tu intalniri nocturne sau diurne cu toaleta, plina de energie si veselie de la inceput si pana la sfarsit, am lucrat pana la aproape opt luni si am mers la birou zi de zi pe bicicleta. Doar rinita alergica de sarcina si insomnia si-au facut aparitia. Eh, a doua a fost ingrozitor de grea. Am adunat atatea “momente penibile” sa imi ajunga toata viata, cand greturile si raul si-au facut efectul in spatii publice, care mai de care. Oboseala cronica, insomnie in timpul noptii, rinita alergica, sindromul picioarelor nelinistite, gafaieli si la ridicarea unui pai, o burta cat un hambar, dureri de spinare de as fi jurat ca am ajuns prea repede la 70 de ani, caderi de magneziu si calciu de ma pravaleam la pamant si cate si mai cate.
Apoi – cele doua nasteri la fel de diferite. Prima, despre care am scris aici, a durat 40 de ore si am reusit sa nasc natural doar datorita doctorului si a moasei, care au fost alaturi de mine si au luat cele mai bune decizii. Am invatat multe atunci, am lucrat cu mine masiv, pentru ca am simtit ca am ramas cu ceva frici si traume. Se spune ca a doua nastere e intotdeauna mai usoara, asa s-a dovedit, desi nu e o regula. A durat doar 6 ore si a fost efectiv ca un pansament emotional, ca o purificare si vindecare interioara si exterioara. Aici mai multe detalii despre ce am invatat eu din doua nasteri naturale.
Daca prima fata a devenit rapid faimoasa in spital si toate moasele o stiau dupa urletele stridente si dese, a doua a fost mana cereasca si dormea cat se rotea ziua in noapte si noaptea in zi. In plus, alaptarea la Ariana a fost crunta si, mai bine de trei luni de zile, ne-am chinuit cu pompe, cu biberoane, sani raniti si plini de cicatrici, cu plans de durere… in timp ce Amelie a venit cu manualul de bune maniere pe lume si sugea frumos, linistit, respectuos.
Cum? Cum? Cum? Cum sa fie o asa mare diferenta intre copii? Ma tot minunez si nu reusesc sa ajung la un raspuns pertinent macar asa, pe la tiv. Multi zic ca tine de mama, ca totul tine de mama. O fi asa… sunt de acord ca in mare parte parintii si starile lor influenteaza pruncii, dar jur cu mana pe inima ca ele nu sunt plamadite din acelasi aluat. Chiar din contra, la a doua, ma pregateam pentru ce e mai rau, in timp ce la prima credeam in toate basmele si utopiile de cat de frumos e sa ai copil.
Stii lista aceea imaginara pe care ti-o faci cand esti insarcinata pentru prima oara, despre cum planuiesti tu sa iti cresti copilul… este de fapt lista care reda exact cum nu o vei face! “Nu o sa ii dau niciodata suzeta”, zici in timp ce iti mangai pantecul. Ehe! mai vorbim noi dupa trei zile de urlete. “Eu nu o sa ii dau biberon, o sa alaptez exclusiv.” Eh, cand vezi ca se adanceste curba greutatii si copilul risca internare, nu stii cu ce mana sa il prepari mai repede. “Nu imi voi tine copilul prea mult in brate”, sa nu se obisnuiasca. Maiculita, dar ce o sa il mai tii, incercand sa adormi un copil certat cu somnul inca din fasa. Orice, orice ai face, dupa saptamani si luni de epuizare combinata cu epuizare. Nu stiu cum e la altii, dar la noi fiecare punct de “eu asa voi face si asa nu voi face” s-a intors cu 360 de grade si s-a adeverit pe de-a-ndoaselea.
Cea mai mare lectie pentru mine, dupa aceste experiente, este ca ai nostri copii sunt si cei mai mari maestri pentru noi. Daca avem ochi sa vedem, urechi sa auzim susurul interior si minte deschisa. Prima fetita, Ariana, a venit sa zdruncine si sa dea tare cu toporul in tot ce era invechit si in pattern-uri mostenite din mosi-stramosi. A adus cu ea o asa revolutie, incat viata noastra a intrat pe un mare fagas de “cine suntem noi cu adevarat”? Am citit zeci de carti despre copii, educatie, cum sa te comporti si sa reactionezi la trei, patru tantrumuri pe zi, la urlete, adormit copilul si multe altele. A produs si o depresie de toata frumusetea in mine, din care am iesit renascuta si am invatat sa fiu blanda cu mine insami. Sa las vinovatia pe bordura si sa dau volumul mai mic la vocea auto-critica, bine implantata din copilarie in mine. A adus o metamorfoza si pentru asta ii voi fi vesnic recunoscatoare. E maestrul meu, oglinda imensa care imi reflecta, cu o brutalitate si o exactitate uimitoare, cum sunt si cat mai am de parcus pana ajung sa ma iubesc si sa ma accept asa cum sunt. Ariana este copia fidela a tatalui ei, dar are temperamentul meu. E greu, e cumplit de greu uneori sa te uiti la un mini me care iti paseaza lectiile de viata cu o viteza fulminanta, nelasandu-ti ragaz sa mai si respiri. M-a invatat sa gasesc un ocean imens, interior de onoare, respect si smerenie pentru mama mea si tatal meu. Da, Ariana e un tiran revolutionar… care ne invata iubirea si transformarea, zi de zi.
Amelie a venit cu pace si liniste, ca sa vindece si sa ne arate cat de importanta este conexiunea, relatiile implinitoare si armonioase, sa rada si sa iti dea satisfactie instantanee ca mama, ca parinte, ca om. Ne oglindeste ca am parcurs un drum lung si e un liant in familia noastra, ne uneste, ne aduce bucurie cu nemiluita, iar pe sora ei o aduce intr-o lume de empatie, de daruire, de atentie si grija. Nu e zi sa nu ne minunam de cat de diferite sunt ele doua, dar cat de bine se completeaza si cat de perfect e acum cadranul vietii noaste, cu patru colturi si loc suficient pentru patru inimi dolofane si grase, sa bata a viata inauntrul lui.
Si da, e adevarat. Exista bonding, exista sentimentul de dor de bebeluseala, de sansa de a te plictisi cu un bebelus in casa. Abia acum le-am inteles, dupa doua sarcini, doua nasteri si doi copii, unul mai diferit ca altul, ca solidul de lichid, ca focul de aer, ca un saman de un contabil.
Da, am descoperit ca exista un fir invizibil argintiu care ne uneste cu pruncii nostri. Acel sentiment de bonding e la fel de real si existent, precum un val care stii ca te va uda sau ca primavara care stii ca va veni dupa iarna. La Ariana s-a intamplat abia la doi ani si jumatate. Venisem de la spital, cu sufletul rupt in bucati si lacrimile siroindu-mi pe obraji, la aflarea vestii ca am pierdut o sarcina. A venit la mine si m-a luat in brate, mi-a sters lacrimile de pe fata cu manutele ei mici si pufoase ca doua gogosele. Apoi a luat un servetel si a inceput sa ma stearga “pe inima” si sa imi spuna “mama, a fi ine” (“mama, va fi bine” in traducere). Iar si iar si iar, stergandu-mi lacrimile de pe obraji si pe cele din inima. Cum de stia ea ca eu lacrimez si pe dinauntru si pe dinafara nu stiu… dar iata ca ea stia. Ne-am privit, adanc in ochi, nemiscandu-ne, imbratisate si respirand la unison. Si atunci, atunci, eu in prapastie si ea tragandu-ma in sus, am simtit firul invizibil cum se tricoteaza, cum ea e Universul meu si eu al ei si nimeni, niciodata, nu ne poate departa din aceasta iubire dincolo de cuvinte, simtiri, intelegere. Cu Amelie bonding-ul s-a realizat instant, in momentul in care am prins-o cu propriile mele maini, iesind din mine, si am luat-o in brate. Am simtit firul si magia conexiunii, trecut, prezent si viitor pulsand in ACUM, noi doua, fiinte separate si totusi UNA.
Da, am descoperit ca ti se face dor de bebeluseala. Ma uit la Amelie, care are deja aproape jumatate de an si as vrea sa opresc timpul in loc. Daca la Ariana cautam un buton magic sa fac un salt in timp si sa ma prezint la majoratul ei, la Amelie as vrea sa trag de secunde ca de plastelina si sa le lungesc pe cat e posibil. Desi e inca bebelus, deja ma apuca nostalgia unui nou nascut. Bine, bine, nu atatica de tare incat sa ajung la Number Three, ca sa fim clari.
Da, am descoperit ca te poti plictisi cu un bebelus in casa. Daca Ariana abia inchidea un ochi si era o adevarata munca sisifica de a o adormi, mai acatarii ca lovitul de piatra in mina…, Amelie dormea mai bine de 20 de ore din 24, doar cu pauze de supt manierat si atat. Incepeam sa am impulsuri de a o trezi intentionat, ca sa ne jucam cu ea, dar, amintindu-mi ca exista si o alta parte a monedei, mi-am infrant pornirile egoiste si am lasat copilul sa rada in somn.
Pentru mine Ariana este Little Miss Wonder… pentru ca aduce uimire si mirare, transformare si metamorfoza, da cu barosul si te lasa sa iti maturi bucatile sparte si sa le pui mai bine la loc, ca apoi sa te ia iarasi la cutremurat. Este o Mirare, o Uimire, o Curiozitate ambulanta, care nu lasa un loc la fel dupa ce paseste in el. E Revolutie, e Che Guevara, e dinamita, energie pura. Nu se opreste pana nu simte ca ai lucrat la propriile temeri, pattern-uri prafuite, mai ales cele mostenite pe linie genealogica, si pana nu te aduce sa iti vezi reflectia. Amelie, este Little Miss Sunshine, curcubeul care apare dupa ploaie, zambetul care se isca dupa lacrimi, pacea care vine dupa cutremur, linistea sufleteasca care se instaleaza dupa ce ai invatat sa fii buna si bine cu tine insati. Atat in relatiile cu noi insele, dar si in relatia de mama – tata, una a produs scindare si reunire in cuplu, cealalta a adancit conexiunea si armonia.
Dupa nasterea Arianei ai zice ca s-a plantat si un sentiment de bipolaritate in mine. Pe de o parte, nu stiam cum sa o mai admir si sa o pup pe crestet, sa o adulmec pe gat si sa ii mangai fiecare centimetru de pielicica de catifea. Pe de alta parte, in momentele de cumpana as fi plecat la capatul lumii pe jos, in picioarele goale, numai sa am liniste. Cum, cu o mana sa vrei sa nu ii dai drumul niciodata, si, cu cealalta, sa ii faci vant de la fereastra? Sa iti doresti sa o alaptezi si sa fii bucuroasa ca reusesti, iar, pe de alta parte, sa urli de durere cand te capseaza nemilos de cele mai sensibile butonele de pe corp? Cand sunt cu ea ma bucur maxim, si, in acelasi, timp, abia astept sa am ragaz si pentru mine. Iar cand plec, abia de ajung la poarta, ca ma si loveste asa un dor, de incep sa ma uit la poze si video cu ea pe telefon. Cum sa simti si sa auzi pe interior, in acelasi timp si spatiu si “impuscati-ma acum, curmati-mi suferinta… macar asa inchid si eu un ochi” si “ehee!, dar mai lasati-ma un pic asa ca uite ce dulce foc e si vreau sa ma mai holbez la ea un duium de eternitate”?
Paradoxuri, paradoxuri, da! Maica! Viata de parinte e plina de paradoxuri. Si mister. Si magie. Timpul se misca cu aceeasi viteza, dar sentimentele, de toate noianele, o iau la galop!
Da, cum? Cum? Cum sa fie totul atat de diferit? Nimic, nimic nu a fost macar similar. Pentru ca totul are un rost, pentru ca totul in lumea parenthood-ului vine cu lectii de invatat, fara un indrumar in prealabil. Tind sa cred ca le suntem noi parinti biologici, le dam viata, dar ei vin cu gradul de maestru in viata noastra si ne ajuta sa ne vedem reflectati in ei, sa ne adaptam, sa transformam, sa schimbam, sa devenim, impreuna cu ei, cele mai bune versiuni ale noastre insine. Da, asta cred. Si e magic!
“In timp ce noi incercam sa ii invatam pe copiii nostri totul despre viata,
ei ne invata pe noi ce este viata cu adevarat!”