Norii erau plini de soare, iar noi eram pe malul marii, cu picioarele in nisip, iar sunetele valurilor se rostogoleau pana la fericirea launtrica. Ne cunosteam de mult prea putin timp, dar in ochii lui vedeam viitorul. Era azur, cu mangaieri de dragoste.
Cand seara se asternu, am luat lampioanele frumos impachetate si i le-am oferit cadou cu ocazia implinirii a 30 de ani. Stiam doar ca se inalta frumos, lumina lor putand fi urmarita printre stele, in timp ce marea le conduce catre nicaieri, dar pentru noi peste tot. Atat stiam. Atunci.
In timp ce dadeam foc lumanarii dinauntru, i-am soptit ca acum e timpul sa isi aleaga o dorinta, dar sa nu mi-o impartaseasca pana nu i se traseaza contururile in realitate, pana cand universul nu o prinde in bratele sale si pana cand nu infloreste in viata lui.
M-a privit. Profund. A inspirat. Adanc. Si a spus: “Gata, acum e randul tau”.
L-am privit. Melancolic. Am inspirat. Sacadat. Iar dorinta a aparut de nicaieri, parca prinsa din zbor ca un fulg de pescarus.
Si peste multe luni, adunate intr-un buchet de ani, eu eram imbracata intr-o diafana rochie de mireasa, el tinandu-ma bine de mana, in timp ce slujba era in toi, iar corul biericii canta melodia Aleluia de te impresurau in sir indian fiori efervescenti.
Atunci m-a privit. Zambind. A inspirat bucuros si mi-a spus: “Dorinta din lampion se indeplineste, isi presara magia intru moment”.
Atunci l-am privit si eu. Lacrimand. Caci si dorinta mea se indeplinea, dansand la unison cu a lui. Si i-am spus: “Si a mea”.
Acum stiu mai mult. Stiu ca lampioanele chiar duc dorintele departe in univers.
Dorintele devin realitate
si atunci magia lor iti readuce aminte
ca viata e un cadou fragil.
Pretuieste-l!