India. Retreat. Ashram-ul lui Osho din muntii Himalaya. Pace si liniste, doar ca in mine era o adevarata nebunie de trairi, carora incercam sa le dau un sens si o directie. Doream sa fac o mie de lucruri in viata mea si, parca, de orice ma apucam cu atata entuziasm, ajungea sa lancezeasca dupa cateva luni, eu deja focusandu-mi atentia spre complet altceva, ce parea, iarasi, mult mai fascinant.
Sub o scara, pe o cutie de rufe murdare statea o carte. Linistita. Tacuta. Nu zicea chiar nimic. Avida dupa carti, o iau si o frunzaresc. Era scrisa de T. Harv Eker si se focusa pe cum gandesc oamenii bogati versus cei saraci. Nu era o tema cu care rezonam in acel moment, eram in cautarea iluminarii si a pacii interioare. Am lasat-o acolo si m-am indreptat spre o noua sesiune de mediatie dinamica. Am dat uitarii cartea cea tacuta, dar nu si ea pe mine. In toiul noptii nu puteam dormi, parca ma chema. Tot imi repetam ca alta e dorinta mea acum, dar uite asa, in picioarele goale, am plecat de la casuta unde eram cazata sa salvez cartea de la tacere vesnica. Sau poate ea pe mine.
Am citit-o pe nerasuflate in timpul liber pe care-l aveam printre cele minim 5 – 6 meditatii pe care le faceam zilnic, incepand cu ora sase dimineata, in fiecare zi. Si m-am identificat atat de mult cu diferitele ipostaze din carte, incat tot anul acela m-a urmarit. M-a vanat. Pana nu am mai avut pace si m-am inscris la primul seminar pe care l-am gasit la T. Harv Eker din Londra. Am strans banii cu chiu, cu vai, ca sa ajung acolo, dar simteam ca TREBUIE, efectiv TREBUIE sa fiu in acea sala.
Timpul s-a derulat cu mare viteza si imi aduc aminte cum am facut primul pas intr-o camera imensa, in care forfoteau mii de oameni. Era cel mai mare training la care participam vreodata. Coplesitor si fantastic in acelasi timp.
Doua idei mi-au ramas intiparite adanc in mine, ca si cand ar fi fost gravate in sinele meu, ca un tatuaj permanent.
1. Cum faci lucrurile mici, asa le faci si pe cele mari.
Training-ul deja incepuse si, la un moment dat, intra o persoana in sala. Intarziata… debusolata, in cautarea unui loc sa se aseze. Harv a ochit-o ca un uliu, a chemat-o pe scena si a intrebat-o ce s-a intamplat. A inceput sa depene detalii foarte clare despre cum a intarziat nu stiu ce autobuz, despre x si y. Harv a ascultat ca un bunic intelegator, dupa care a scos sabia si a taiat in carne vie (metaforic, bineinteles!).
Ne-a explicat ca tot ce facem e ca un bumerang. Si daca ne uitam la actiunile noastre mici, vom realiza ca asa le vom face si pe cele mari.
De exemplu, intarziem, cautam scuze sa ne explicam. La fel vom cauta scuze sa ne explicam si lucruri esentiale pe care nu le facem, punand tot timpul focus-ul pe exterior, pe ce ne impiedica sa facem un cutare sau un alt cutare lucru.
Sau nu stim ce sa alegem, pixul verde sau pe cel albastru. Pana la urma il alegem pe cel verde, dar apoi ne facem procese de constiinta ca ar fi trebuit sa il alegem pe cel albastru. La fel si la o scala mai mare… nu vom fi niciodata impacati cu alegerile facute si vom regreta si ne vom intreba permanent daca cealalta decizie nu era oare mai buna. Barbatul acesta sau acela, job-ul acesta sau poate era mai bun cel dinainte, tara aceasta sau sa ma mut in alta parte, hobb-ul acesta sau celalalt!
Sunt sute de exemple, dar vezi ce scuze iti spui si vei descoperi ca ele te saboteaza si la lucrurile mari si importante din viata ta.
E IMPERIOS NECESAR SA NE ASUMAM
100% RESPONSABILITATE
PENTRU VIATA NOASTRA!
Tot ce facem, tot ce intreprindem, atat la nivel mic, cat si la nivel mare, este doar o consecinta directa a gandurilor, sentimentelor si actiunilor noastre. Punct! Si de la capat! Daca vrei schimbari in exterior, trebuie incepute din interior. Ia scuza dupa scuza si transforma-le in rezultate.
2. Una si buna! (Paradoxal asta imi spunea si bunicul, gratuit! Dar a trebuit sa ajung la Londra, ca sa inteleg)
La un moment dat s-a dat drumul intrebarilor din sala. O milisecunda mi-a trebuit sa fiu deja cocotata pe scaunul meu, cu ambele maini in sus. Da, la propriu! I-am povestit lui Harv cum sunt eu entuziasmata de o mie de idei, incep multe dintre ele si, la un moment dat, ma plictisesc sau gasesc ceva mai interesant, ma reorientez si uite asa, pe termen lung, se alege praful de prea multe chestii. Si ma enervez ca asa m-a facut Creatorul, prea mult entuziasmata si prea putin perseverenta.
Imi aduc aminte vag ce s-a intamplat apoi, eram prea surescitata, dar aceste cuvinte mi-au fost ghid in toti anii ce au urmat:
“Alina, si eu am fost la fel. Incepeam multe si nu terminam nimic. Am incercat variante peste variante de a trece peste asta, am fost la cei mai buni traineri. Si singura optiune, care a functionat, a fost sa aleg o singura cale si sa dau 100% din mine pana se alege succesul, ori praful de ea. Abia apoi mi-am permis sa ma focusez pe altceva.”
Am aplicat imediat aceasta idee in viata mea. Am facut ordine in toate ariile vietii, in care driblam cu nelimitate jumatati de masura. Care au fost schimbarile majore? De neconceput, realizez acum, uitandu-ma retrospectiv. Acestea sunt doar cateva elemente din viata mea, care mi-au venit prima oara in minte:
2009 – cand se intampla isprava: locuiam in Bucuresti in 36 mp, eram somera, aveam o firma care semi-functiona, eram intr-o relatie frumoasa, dar care simteam ca nu este THE ONE, financiar eram praf si pulbere, aveam o mie de hobby-uri, dar nu imi gaseam timp pentru marea majoritatea, aveam un blog pe care scriam din an in Pasti, abia ma intorsesem din Hawaii, unde dorisem sa raman, dar evident ca nu am ramas pentru ca, in acelasi timp, doream sa fiu si in Romania.
2011 – undeva pe la mijlocul drumului: deja renuntasem la partea mea din firma, inchisesem acea relatie, lasand loc de buna ziua, eram manager de vanzari la o firma de HR, calatoream in cel putin 5 locuri noi in fiecare an, imi faceam timp sa merg la evenimente de suflet, dar si business, o data pe luna organizam, la mine acasa, intalniri cu prietenii dedicate scrisului sau hand-made-ului. Era mult mai bine, dar eram doar in procesul de reorientare si curatare a planurilor vietii mele.
2018 – unde sunt acum, dar bineinteles ca e doar alt punct de referinta din calatoria fara sfarsit: m-am mutat in Austria de 6 ani, in sfarsit locuiesc in casa la care am visat dintotdeuna, care are gradina, am invatat limba germana si continui zi de zi din ultimii sase ani, am invatat spaniola si continui, sunt in cea mai lunga relatie din viata mea, care intre timp s-a transformat in familie, lucrez la o firma austriaca in domeniul sufletului meu – turismul, am inchis blog-ul, am creat acest site care a ajuns la aproape jumatate de milion de unici (pentru multi nu sunt multi, pentru mine sunt enorm, caci ma gandesc cate destine, cate suflete intra si poate citesc ceva care sa le placa), scriu constant si am ca obiectiv sa public un articol pe saptamana.
Nu am scris toate acestea ca sa ma laud, ci sunt, chiar si pentru mine, dovada vie ca, atunci cand te dedici, nu are cum sa nu se vada si rezultatele. E greu cand vrei sa te imparti in o mie de directii si vrei sa faci totul pe lume… dar, mai bine mai putin si bun, mai bine cateva si implinitoare, decat ramasite si firimituri.
Poate pe tine te-a inzestrat Dumnezeu cu o putere mai mare de perseverenta, cu o directie mai clara, cu un destin mai usor de descifrat. Poate deja esti in punctul in care nu jonglezi cu j-mii de idei. Felicitari si Parol! Palaria jos! Pentru mine si poate pentru altii, e un proces ce se lasa invatat, pas cu pas si sudoare uneori. Se pare ca alegoria cu iepurele si broasca testoasa, care ajunge prima la finish, nu a aparut chiar din neant.
“Marimea unei probleme nu e niciodata chestiunea de baza,
ceea ce conteaza cel mai mult e marimea TA.”
T. Harv Eker