Am intrat in sala si am dat cu ochii de un grup de 10 tineri veseli si galagiosi, putin timorati si intrigati de ce se va intampla in urmatoarele trei ore. Am luat un locsor intr-una dintre banci si mi-am scos tacticos caietele, cele trei pixuri colorate rosu, albastru si verde, am tras adanc aer in piept si mi-am spus: “Acum e acum!”. Incepea primul meu curs de limba germana, A1.1.
Abia atunci l-am vazut, in coltul clasei. Statea langa geam, iar privirea ii era atintita undeva afara, departe, iar gandurile parca i se si vedeau cum zburau alandala in jurul lui. Era asa o discrepanta mare intre noi si el, vizual, cel putin. Noi tineri, de abia iti dadea matematic o medie de varsta amarata de 22 de ani si el. Riduri simpatice i se rasfrangeau pe chip, era imbracat ca acum 60 de ani, la camasa cu sacou si cravata, avea chiar si butoni la mansete. Mirosea ca bunicul meu, asa cumva a timp, a trecut. Ma fascina, ma intriga prezenta lui, eram curioasa sa aflu orice informatie despre el, mai ales… ce, Dumnezeu, cauta la un curs de germana?
Dupa cateva clipe, a aparut si profesoara, iar in primele ore ne-a invatat cum putem sa ne prezentam in germana, monosilabic mai degraba. Asa ca, fiecare a incercat sa incropeasca niste asa-zise propozitii in germana, care semanau mai degraba cu o joaca de copii ce stiu sa zica doar dada si baba. Am inregistrat doar ca il cheama Emanuel. In pauza l-am vanat, fara sa apuce sa isi traga suflul, si l-am bombardat, in stilul meu caracteristic, cu intrebari. Sa traiasca limba engleza, salvatoarea novicilor care abia tatonau limba germana si in care ne refugiam, ca niste pirati obositi, in fiecare pauza. De unde e? Cum i se pare Viena? Ce l-a adus in Orasul Diversitatii? De ce invata germana? Cati ani are? Are familie?
Da, da, nu glumesc, chiar l-am bombardat. Dar efectiv nu ma puteam opri, era ca un magnet, ca un unchi pe care nu il vazusem o viata intreaga si doream, in doar cateva clipe, sa inot prin toti anii pe care i-a trait.
Asa am aflat ca este francez, ca are 81 de ani, ca s-a mutat de curand in capitala Austriei pentru ca ii plac opera si concertele de muzica clasica, pentru care Viena este totusi faimoasa la nivel mondial. Mi-a mai zis multe, dar cine mai asculta… Ramasesem blocata la cei 81 de ani! 81! I-as fi dat cu indulgenta un 65, dar 81! Ma simteam ca un copil care tocmai a luat o mega tranta pe gheata si acum sade pe spate, in incercarea de a trage o gura mica, oricat de mica de aer.
Asa ca, a urmat tura a doua de bombardament de intrebari, mai acatarii ca luptele de la Dunkirk. De unde gaseste motivaaaaaaaatia sa invete germana? La ce ii foloseste? De ce? De ce? De ceeeeee?
Din fire nu sunt nesimtita si ma abtin sa pun intrebari chiar incomode, dar imi statea pe varful, dar chiar pe varful limbii sa il intreb: “Tu stii cat de batran vei fi cand vei reusi sa inveti bine – bine germana? Stii ca dureaza ANI sa o imblanzesti pe bruta asta?”. Evident ca nu am adresat-o, dar experienta lui de viata l-a ajutat sa perceapa fugitiva mea intrebare roind deasupra noastra si atunci mi-a spus asa:
“Alina! Stiu. Stiu ca voi avea exact aceeasi varsta pe care as avea-o si daca nu invat germana!”
M-am imbujorat de rusine ca s-a prins de nesimtirea mea ascunsa sub pres, izvorata efectiv dintr-o curiozitate copilareasca mai degraba. Iar cuvintele lui nu le voi uita niciodata si sunt cele care ma motiveaza sa ma apuc de orice hobby, idee traznita, curiozitate, limba straina sau mai stiu eu ce imi atrage interesul si doresc sa aflu cat mai multe.
Da, Emanuel are dreptate! Vom avea tot timpul aceeasi varsta, perpetuu crescendo, ca notele muzicale, fie ca facem ceea ce visam, fie ca nu! Nu e absolut niciodata prea tarziu pentru nimic! Da, sunt de parere ca fiecare lucru are anotimpul lui, am mai scris despre asta, dar a nu face ceva doar din cauza varstei este un No, no, but a really No Go pentru mine.
Emanuel, iti multumesc pentru aceasta lectie de viata si promit ca orice ideea creata ma va prinde in clestii sai si care nu ma va lasa sa dorm cateva nopti injectandu-ma cu entuziasm… o voi urmari. O voi explora, o voi testa, fie ca asta implica sa merg la un curs, sa rog prieteni sa ma ajute cu ea, sa imi manjesc mainile, sa ma tai la degete sau mai stiu eu ce. Asa am ajuns, de atunci si pana acum, sa am si o masina de cusut, pensule si zeci de culori prin cutii, sa continui cu germana si sa ma apuc de spaniola, sa fac dreamcatchere in timpul liber, sa ma inscriu la semi-maraton, sa vand carti pentru copii, sa ma documentez legat de SEO-ul vietii (din care tot nu inteleg doua boabe), sa umplu casa cu aranjamente handmade…. ohooo, si cate si mai cate vor mai veni pe drumul vietii mele.
Ai curaj si nu te mai uita in buletin la dovada nasterii tale.
Anii sunt doar combinatii de cifre, varstele sunt doar repere subrede,
ceea ce este in tine e ceea ce ai facut, face si va face diferenta.
Punct. Si iar de la capat.
Emanuel a continuat cursul si l-am mai regasit la urmatoarele doua, in aceeasi banca de langa geam. Ii era greu sa tina pasul uneori, dar mi-l aduc aminte si acum, ca si cand s-ar fi intamplat ieri si nu acum 6 ani, cum deschidea el, o data la cateva minute, dictionarul ce parea sa aiba aceeasi varsta cu el… si mai cauta cate un cuvant amenintator din germana. Zambesc in intampinarea amintirii accentului lui frantuzesc extrem de puternic, cu care se straduia sa pronunte interminabilele cuvinte germane. Dar continua, persevera si era de o curiozitate absolut fantastica!
“Pentru a trai o viata creativa e imperios necesar
sa renuntam la frica noastra de esec.”
Joseph Chlinton Pearce