Am fost saptamani la rand cumplit de suparata din cauza unei prietenii la care tineam enorm si care, in cativa ani, s-a dovedit a fi doar o dezamagire.
Povestea incepe cu incapacitatea mea de a sta deoparte atunci cand oamenii sufera, au nevoie de ajutor, cand sunt in impas, cand plang si ii simt tristi. Ma bag si eu acolo ca mata in lapte si ajut cu cat, cu ce si cand pot.
Acum cativa ani, prietena mea imi povestea cum fiecare plan al vietii ei se duce, concomitent, la vale: se despartea de prietenul ei si tatal fiicei sale, a pierdut jobul sau de vice-presedinte intr-o firma internationala, cum fiica sa s-a imbolnavit, tatal sau a avut o forma de atac de cord sau cerebral (nu mai tin minte exact care), nu mai are bani in cont nici pentru pampersi si tot asa. Cu cat o ascultam, cu atat parca ii simteam durerea si tristestea si i-am spus sa imi dea numarul contului bancar si toate economiile mele de la acel moment, cam 1.000 de euro, i-am transferat ca sa treaca de perioada cea neagra. Asta se intampla cam acum doi ani.
La cateva luni dupa aceea situatia nu se imbunatatise cu nimic, chiar din contra, prietena mea se mai si imbolnavise de preumonie. Am mai ajutat-o cu noile mele economii, integrale, cam 500 de euro. M-am rugat din toata inima sa iasa mai repede din conul acesta de umbra in care intrase si speram, pe zi ce trecea, sa ii fie doar mai bine.
Peste alte cateva luni, colac peste pupaza, fiica sa a trebuit sa fie operata pe inima si neavand tot bugetul necesar pentru o astfel de interventie, a inceput o campanie de fundraising. In acel moment i-am spus ca din cei 1.500 de euro pe care ii are sa mi-i restituie, sa taie 500 de euro si sa fie donatie din partea mea pentru binele inimioarei fiicei sale si ca mai raman cei 1.000 de euro, pe care sa mi-i dea ea cand poate.
Trecuse mai bine de un an de atunci si ma pregateam sa nasc, asa ca am vorbit cu ea si am intrebat-o daca imi poate restitui acei bani, caci am mare nevoie de ei, pentru acoperirea costurilor cu nasterea. Cu o luna inainte sa nasc, ca sa ma asigur ca e totusi ceva timp sa ii stranga, in cazul in care nu ii avea. A spus ca da, nicio problema! Dupa aceea – nici un semn de viata. Am insistat si am fost doar amanata. Fiind o prietena cu care inainte vorbeam zi de zi, mi s-a parut putin ciudat comportamentul ei, dar am spus ca poate mi se pare.
Am nascut, dar tot aveam nevoie de banii aceia, pentru zecile de cheltuieli colatarele nasterii unui bebe. Am tot insistat si am rugat-o frumos sa imi spuna daca nu poate, ca inteleg, doar sa stiu. Nu, sa nu imi fac griji se rezolva. Doar ca pana acum a picat Pluto din galaxie, ANAF-ul nu stiu ce a mai facut, tocul de la pantof a fost stramb, a trecut o pisica neagra pe sub o scara si alte motive pe care, evident, ca nu am putut sa le mai cred.
Eram tare trista intr-o seara, in timp ce povesteam cu sotul meu patania aceasta. Nu pentru bani, desi e clar ca e o suma foarte mare si mi-ar prinde si mie bine. Oricum vin si se duc. Dar pentru prietenie. Efectiv nu inteleg, in lumea mea roz si mintea mea optimista, ca unui prieten cu care vorbesti zilnic si i te destainui si te ajuta cand iti e greu, sa ii intorci spatele si sa te prefaci ca nu exista?! Este dincolo, sute de kilometri cu viteza luminii de indepartat, de puterea mea de intelegere.
Si sotul meu, intelept cum e el, imi spune:
– Ai scapat ieftin!
– Poftim, intreb eu? Ieftin? Nu inteleg ce vrei sa spui.
– Gandeste-te ca ati mai fi fost prietene vreo doi, cinci, zece, douzeci de ani si ai fi investit si mai mult timp, bani, energie, suflet si multe altele si apoi ai fi fost dezamagita. Asa, pentru o mie de euro ai realizat ca aceasta persoana nu iti este, de fapt, o prietena adevarata. Chilipir!
– Chiar nu mi se pare chilipir deloc, am raspuns fara sa gandesc. Dar apoi am reanalizat situatia. Si intr-adevar asa este.
Nu stiu daca voi mai recupera vreodata acei bani, eu sper ca da. Dar, indiferent de acestia, aceasta prietenie nu are cum sa mai existe vreodata. Sub vreo forma sau alta. Doare. Doare atat de tare, incat uneori ma gandesc obsesiv la momentele frumoase impartasite cu ea, si, ohooo! ce multe sunt! Ma mai agat de ele, cu speranta ca asta nu a fost decat un cosmar si urmeaza sa ma trezesc.
Da, chilipir! 1000 de euro sa realizez ca o prietenie e de fapt o iluzie sau o minciuna.
Si plang, plang, gandindu-ma la trilioanele de momente frumoase pe care am mai fi putut sa le petrecem impreuna, la serile in care ne destindeam la un telefon si radeam ca nebunele, la prietenii comuni pe care ii mai puteam avea, la proiectele umanitare in care am mai fi putut sa ne implicam impreuna, la Ariana, pe care ai fi putut sa o cunosti personal, la fiica ta, careia puteam sa ii mai iau rochite simpatice de prin lume si sa ma joc cu ea, venind in vizita, la schnitzelele pe care le mai puteam devora cu pofta, la destainuri necunoscute de nimeni, la visuri si agende scrijelite oferite cadou, la boost-uri de motivatie necesare cand ne mai prindea lipsa de chef, la rasete si Disneyland. La cate si mai cate. Chilipir, auzi?!
Poate sunt eu o sentimentala si o naiva, crezand in bunatatea oamenilor. Dar asa o sa raman in continuare, dincolo de serile planse pentru prietenii sterse, dincolo de bancnotele pierdute prin vieti straine. Caci sunt sigura ca sunt in viata mea prieteni cu a caror viata mi se impleteste destinul… Si pentru ei merg mai departe. Cu speranta. Cu incredere. Cu iubire.
“Cei mai adevarati prieteni sunt aceia care
iti vor sta alaturi in cele mai intunecoase momente;
pentru ca sunt gata sa infrunte umbrele impreuna cu tine.
Si iti sunt alaturi in cele mai frumoase momente
pentru ca nu le este teama sa te vada stralucind.”
Nicole Yatsonsky