De prin zile si nopti adunate… ganduri val-vartej si pline de culori, ca un tablou modern la care te uiti cu ochii parjoliti si nu intelegi nimic. Imi vine sa urlu pe dinauntru… dar zambetul din afara nu imi da voie. Continui sa respir adanc, poate asa imblanzesc monstrul interior de pe dinauntru, care se zbate si vrea ceva. Dar eu nu inteleg ce.
Vreau sa ma asez pe o sina. Aceea a vietii mele. Aceea care are eticheta “Misiunea mea in viata”. Dar nu o gasesc. Sau poate eticheta s-a sters in timp. Ma uit bulversata in toate directiile, ca atunci cand iti pierzi un cercel intr-un camp de rapita. Si nu e. Ma uit in jur febril, dar parca si mai tare incepe totul sa se invarta cu mine. Ma asez in genunchi si plang. Pentru ca eticheta s-a sters. Sau poate doar eu nu o vad.
Sau poate… cine stie.
Asa ca ma apuc de cautat alta eticheta. Poate asta nu s-a sters de la ploaie: iubire. Zeci, sute de etichete, dar oare pe care sa o aleg? Care e cea autentica, iubirea vietii si sufletul pereche? Ma uit dupa semne distincte, poate o stralucire aparte sau un sentiment de zbor… dar nu… doar etichete si acelasi cuvant. Il disec cu bisturiul ratiunii, poate asa il cuprind: IU BI RE sau poate I U B IRE… sau nu. Oare cine l-a inventat? Sau poate… si cei care l-au inventat au scos dintr-o pungulita niste litere si s-au nimerit a fi acestea?
Poposesc in amalgamul de ganduri si ma incorsetez in alegeri, nedumerita si ametita.
Respir. Mai respir si iar inca o data.
Ma linistesc si aleg. Aleg sa nu mai scormonesc, sa nu mai caut, sa nu ma mai agit.
Ma las.
Doar ma las in curgerea clipei.
Ma las purtata de vanturi, orizonturi si viata.
Si in aceasta noua liniste descoperita aud soapta.
Susurul acela cristalin de pe dinauntru care imi spune:
”Ai incredere.
Totul vine la momentul potrivit”.