“Cea mai mare greseala pe care o facem este sa credem ca si ceilalti gandesc ca noi.” a afirmat Morgen Freeman. Atat de adevarat, atat de simplu… si, cu toate acestea, este o capcana in care cadem atat de des. Probabil zilnic.
Noi nu percepem lumea asa cum este EA, ci asa cum suntem NOI. Milioane de celule crosetate impreuna, gene care ne leaga de stramosii nostri, o familie care ne-a insuflat anumite valori, principii, moduri de a ne trai viata, apoi scoala, prin colegii si profesorii avuti, apoi societatea, orasul, vremea, timpurile in care am trait… si alte cateva sute, poate mii de variabile… ce ne transforma in Unicate. Sinapsele fiecaruia trag alte sertare din vitrina mintii noastre, in fiecare sertaras stau ascunse alte comori, alte idei, alte sisteme de judecata. Inima, bate si ea, la randul ei, gongul in noi, in functie de ce amprente sunt uitate pe harta labirintului nostru intern. Momente, clipe, iubiri si trairi, dezamagiri si inchipuiri, interpretari si masuri, actiuni si comportamente, cuvinte disparate si alocutiuni fara de inteles. Suntem un amalgam de toate la un loc. Unici, de nerepetat, clonat, masurat, copiat, inmultit, inteles.
Si, atunci, de ce oare ne asteptam ca si ceilalti sa fie la fel? Sau sa ne inteleaga perfect? Sau ca vor face aceleasi alegeri ca noi? Sau ca rostind chiar si un simplu cuvant, in ei se va declansa aceeasi avalansa de reactii chimice, emotionale, mentale? E imposibil. Fizic, matematic, statistic, oricum ar fi.
6+3=9, dar tot la noua ajungem si adunand 5+4. Sau 2+7. Sau 1+8. Si, cu cat sunt mai complexe calculele matematice, cu atat mai multe posibilitati. Noi suntem aproape 8 miliarde curand. Abia un calculator sofisticat ne poate lumina valorile probabilitatilor, in aceasta prapastie a intelegerii unii cu altii. De fapt, nici acela.
Asa ca, oare nu ar fi mai simplu, in loc sa luptam pentru corectitudine si dreptate, sa apreciem diversitatea si intelegerea? Abia atunci cand lasam loc celui de langa noi sa ne explice varianta lui, ii dam crezare si acceptam ca se poate si asa… steagul armatei interne cade pe sunet de tobe si un armistitiu al armoniei se poate semna? Oh, si ce liniste ar aduce! In noi. Apoi in jurul nostru. Apoi si mai departe.
Ne incrancenam sa fim pe placul lumii, sa fim acceptati, sa fim iubiti. Da, reusim. Dar doar intr-o mica masura, pentru ca nu putem sa multumim pe toti, tot timpul. Nu putem primi laude pentru tot ce facem. Incontinuu. Deoarece unicitatea si autenticitatea au un pret. Acela ca, uneori, nu vom fi intelesi. Nu vom fi acceptati. Decat daca, intr-o realitate utopica, fiecare respecta complet si deplin alegerile, parerile, credintele, iubirile, pasiunile, modul de gandire al fiecarui individ. Asa ca, in loc sa luptam sa please everybody, mai bine ne ocupam sa ne lasam parfumul in lumea asta, sa lasam talentele sa curga, sa dam frau imaginatiei si sa traim. Asa cum consideram ca e mai bine. Si, poate, doar poate, intr-o zi, lumea va intelege.
Cel mai bogat loc din lume este cimitirul.
Acolo stau ingropate atatea visuri, carti nescrise, poezii necitite, tablouri nepictate.
De le-am lasa doar sa zburde in lume.
Fara teama de esec, fara frica de judecata.